Sfinti Macarie Egipteanul si Macarie Alexandrinul

Joi, 12 Ianuarie 2012 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Un comentariu |

Aceşti doi sfinţi părinţi sunt pomeniţi de credincioşii ortodocşi în data de 19 ianuarie, nu doar pentru că au purtat acelaşi nume, ci pentru că vieţile lor pământeşti au fost adevărate pilde pentru comunităţile în care au trăit.
Macarie Egipteanul tânjea din fragedă pruncie să trăiască departe de zgomotul lumii; toate gesturile şi cuvintele sale erau pline de bunăcuviinţă şi respect, de o dragoste nemăsurată pentru Dumnezeu. Era deosebit de înţelegător cu cei care greşeau într-un fel sau altul şi făcea eforturi să-i îndrepte. Ştia şi spunea dinainte ce anume se va întâmpla cu viaţa unui om, nu pentru a demonstra puterile de vizionar, el dorea să fie de ajutor oamenilor, să-i îndrepte ori să evite marile păcate. Făcea şi minuni acest sfânt. Nu şi-a propus niciodată să ajungă într-un fel sau altul în fruntea obştei, dar la 40 de ani, la insistenţele arhiereului a primit să fie preot al comunităţii în care s-a născut. După ce a fost uns preot, Macarie se credea în fapt, nevrednic pentru locul acela din ierarhia socială şi s-a supus unor chinuri din proprie voinţă: trăia într-o hrubă în pământ pe care o săpase cu mâinile goale. Datorită sfinţeniei şi calităţilor sale umane era atât de căutat de multă lume, încât ceasurile sale de rugăciune se împuţinau. Şi-a dorit să se izoleze şi a săpat în continuarea hrubei un fel de tunel secret care dădea într- peşteră de taină. Acolo se putea ruga netulburat. Se hrănea doar cu poame şi rădăcini, bea apă din izvoarele din împrejurimi şi îşi dăruia energia şi puterea de a gândi oamenilor care aveau nevoie de el. El credea cu credinţă că lumea este stăpânită de două cete de demoni: prima era aceea care da oamenilor patimi înspăimântătoare şi a doua, cea care sădea în minte şi în suflet îngâmfarea şi rătăcirea de la dreapta credinţă. În calitatea sa de preot, dacă un om greşea la nesfârşit, nu îl ierta. Chiar pe ucenicul său l-a pedepsit aspru, nevindecându-l de lepră, după ce aflase că fura şi refuza să-şi recunoască faptele şi să se îndrepte.
Cuviosul Macarie îi ajuta să se vindece pe cei posedaţi de plăcerile lumeşti prin minunile pe care le făcea sub ochii păcătoşilor, pentru a-i aduce cât mai grabnic pe calea curată şi plăcută lui Dumnezeu. L-a înviat pe un mort numai cât să spună unde a ascuns nişte bunuri furate pentru a fi înapoiate proprietarilor. Sfântul Macarie a trăit 90 de ani virtuoşi după care s-a suit la ceruri şi de acolo ne ajută cu rugăciunile sale, să ne trăim viaţa cât mai curat.
Sfântul Macarie Alexandrinul a dorit să devină preot, să fie în slujba oamenilor şi a lui Dumnezeu. Cea mai mare calitate a sa era răbdarea. Făcea lucruri folositoare oamenilor, săvârşea minuni care l-au determinat pe marele Antonie să-i adreseze cuvintele: „Duhul Sfânt s-a odihnit întru tine, şi vei fi mai departe moştenitor al faptelor mele bune”. Pentru curăţia sufletească, după ce a auzit că nişte călugări dintr-un ţinut apropiat, nu mâncau alimente fierte pe toată perioada postului mare, s-a hotărât ca timp de 7 ani să se hrănească doar cu legume crude sau înmuiate în apă. Dormea foarte puţin. A stat timp de 20 de zile şi 20 de nopţi în arşiţa zilelor şi frigul nopţilor, fără să intre sub vreun acoperiş, oricât de modest. Cu alte cuvinte îşi pedepsea trupul, îşi măsura voinţa. Într-o anume perioadă a vieţii sale, a fost chinuit de demonul desfrânării. Şi-a ales calea pedepsirii trupului prin izolare totală într-un ţinut îndepărtat, fără să poarte vreun veşmânt. Timp de 6 luni a fost muşcat de viespi şi de ţânţari atât de mult, încât la întoarcerea sa oamenii nu l-au mai recunoscut decât după glas. Trupul său părea a fi al unui bolnav de lepră. Făcea tot felul de eforturi pentru a se ajuta pe sine şi pe oameni să aleagă numai dreapta credinţă. Odată, în Postul Paştelui, s-a hrănit doar în zilele de duminică cu mici cantităţi de varză crudă. Din istorisirile oamenilor care i-au fost contemporani, a ajuns până la noi descrierea unei întâmplări cu o hienă venită nu se ştie de unde, care l-a privit în ochi şi i-a transmis astfel, rugămintea de a-i vindeca puiul orb. Sfîntul a urmat-o până la un tufiş, unde puiul aştepta speriat. I-a pus mâinile pe ochi şi puiul a sărit zăpăcit de lumina puternică a  zilei. În sfârşit, vedea pomii, munţii şi apele, oamenii. A fugit în mare grabă spre scorbura din pădure care îi era casă. Când era orb, locul acela îl găsea doar prin miros. A doua zi, hiena mamă a vrut să îi mulţumească sfântului în felul ei şi i-a adus o piele de oaie cu care să se învelească în nopţile reci. Sfântul a refuzat-o motivând că nu poate primi lucruri dobândite pe căi nedrepte. A reuşit să se facă înţeles şi de oameni şi de animale. A impus respect prin conduită şi stilul său direct de comunicare, cu toate că ţinuta sa fizică nu-l avantaja: era slab, mic de statură, avea părul rar din pricina asprimilor pe care şi le impusese în modul său de hrănire şi odihnă. Ultima parte a vieţii sale a dedicat-o în totalitate rugăciunii în pustietate unde a trăit până la ultima sa zi de viaţă, când Dumnezeu l-a chemat la ceruri.