Povestea lui Simeon

Joi, 2 Septembrie 2010 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Nici un comentariu |

A fost odată un băiat pe nume Simeon, atât de frumos, încât dacă l-ar fi văzut oricine, s-ar fi gândit să-l asemuiască cu Soarele, deşi se ştie, nimic pe lume nu este mai frumos decât Soarele. Pentru că era sărac, făcea tot felul de munci pe la jidovi ca să-şi câştige şi el pâinea cea de toate zilele, pentru că Dumnezeu Însuşi a zis că orice copil când vine pe lume are o pâinică subsuară. Într-o zi a mers cu o cofă la fântână să-i aducă apă de băut stăpânului său; acolo s-a înspăimântat când a văzut în mijlocul fântânii un şarpe mare încolăcit. Şarpele l-a rugat să-l scoată de acolo şi în schimbul acestui gest îi va împlini toate gândurile spuse ori nespuse. Flăcăul cel frumos a scos şarpele şi l-a lăsat să se bucure de libertate printre ierburi şi pietre. Mergând către casă se tot gândea la întâmplarea asta şi parcă nici nu-i venea să creadă că i se întâmplase chiar lui. A fost smuls din gânduri de grija cu care plecase la drum şi mai ales de o foame cum nu mai trăise niciodată. A dus apa jidovului şi s-a întors în căsuţa lui sărăcăcioasă ştiind că nu are nimic de mâncare. Dar ce să vezi, îl aştepta un prânz pe cinste, frumos aşezat pe masă şi într-un cui bătut în uşă, îl aştepta un rând de haine nou nouţe. A mâncat fericit din cele câteva rânduri de bucate, a băut din băuturile al căror gust nu l-a ştiut până în ziua aceea. A probat hainele şi a văzut că erau atât de potrivite de parcă stofele acelea fine ar fi fost tăiate de croitor chiar după măsurile sale. S-a privit în apa unei fântâni şi a văzut că era şi mai frumos. Atât de frumos, că nu încap în cuvinte nici zvelteţea trupului său tânăr, nici căutătura ochilor, nici gingăşia gesturilor, nici hainele sale cele fără de pereche.
S-a culcat fericit şi a doua zi s-a trezit cu un gând pe care nu-l mai avusese până atunci: să ceară o întâlnire cu împăratul ţinutului care avea o fată frumoasă. Se gândea că ar fi singura fată potrivită pentru frumuseţea lui. Se mai gândea la o nuntă mare, la care să se veselească toată împărăţia, el s-o lase grea pe fata de împărat, ea să îi facă un copil care să-i zică tată. Toate gândurile lui s-au împlinit asemeni spuselor şarpelui. El era fericit cu nevasta lui cea frumoasă, şi un copilaş între ei. Numai împăratul se întreba cine este acest om, de unde a venit pe nepusă masă, i-a luat fata, i-a făcut un nepot în scurt timp, şi ce ar mai fi urmat? Să moară el, împăratul, să le lase lor toată bogăţia sa de pământuri, castele şi suflete. Nu se împăca deloc cu gândul acesta şi se gândea cum să scape de cei trei şi el să îşi ia viaţa de la început. I-a pus într-un butoi mare, le-a dat drumul pe apă şi le-a poruncit să nu se mai întoarcă. Voinicul nostru, după o bucată de drum pe apă, când a ajuns butoiul lângă un mal, i-a spart cercurile, şi-a eliberat nevasta şi copilul şi au început o lungă călătorie pe uscat. Când şi-a văzut copilul şi nevasta plini de praf şi cu hainele rupte, pe cel mic cu picioruşele sângerânde, s-a gândit iarăşi ce bine le-ar fi fost lor în palatul împărătesc unde era şi apă şi mâncare, paturi curate şi pufoase, şi un scaun împărătesc pentru el. Cum a gândit, aşa s-a şi întâmplat. Flăcăul nostru a fost încoronat şi a stăpânit poporul său ani lungi cu înţelepciune din înălţimea scaunului său împărătesc. Împărăţia a devenit şi mai mare, şi mai frumoasă, şi mai bogată. Atât de bine le mergea tuturor celor trăitori în împărăţie, încât se spunea că acolo nu domneşte un împărat ci un sfânt. I s-a dus vestea peste mări şi ţări că în afară de buna cârmuire a ţinutului poate să vindece boli din cele mai grele. Prin puterea rugăciunilor sale îndepărta ispitele şi răutăţile dintre oameni. Ajunsese chiar să scoată dracii din cei posedaţi. Cu tot binele facut oamenilor timpului său, gâlceava, nu a putut s-o stârpească. S-a supărat şi nu a mai vrut să trăiască printre oameni, dar nici nu s-a îndurat să-i părăsească de tot şi să plece în pustie. S-a gândit să-şi construiască o chilie mică de câte doi coţi pe fiecare parte, dar nu pe pământ ci înălţată într-un stâlp. Acolo s-a rugat pentru iertarea păcatelor oamenilor, aproape 50 de ani. Când a murit, oamenii nici n-ar fi aflat dacă în jurul stâlpului nu s-ar fi adunat o mulţime de păsări care îl plângeau în limba lor şi se agitau speriate. Episcopii din vremea aceea împreună cu patriarhul, au urcat în chilia lui Simeon, i-au luat sfintele moaşte şi l-a plâns tot poporul. Cei mai mulţi, de-abia atunci au înţeles că în imediata lor apropiere trăise un sfânt pe care l-au numit Simeon Stâlpnicul. Este considerat un stâlp al pământului, un apărător al său, un adevărat mucenic.

Cu  Sfântul Simeon Stâlpnicul începe Anul Bisericesc la 1 septembrie, după un vechi calendar roman, care se numea Indiction; (înseamnă poruncă, arătare, înfăţişare). În această zi Iisus Hristos a intrat în Sinagoga iudeilor, a deschis cartea lui Isaia proorocul şi a citit: “Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui robilor slobozenie şi orbilor vedere. A slobozi pe cei sfărmaţi întru uşurare, a propovădui anul Domnului cel primit’’.
Tot în ziua de 1 septembrie, sunt pomenite cele 40 de Muceniţe Fecioare împreună cu Diaconul Amun care era dascălul lor. Aceste Sfinte Fecioare erau din Adrianopol, Macedonia. Pentru că împreună cu dascălul lor au refuzat să se închine la idoli, au fost chinuite în fel şi chip, prin spânzurare, ardere, tăiere cu cuţitele. De asemenea, îl pomenim pe Sfântul Mucenic Anghel care şi-a mărturisit credinţa în 1680 la Constantinopol, fapt care i-a adus moartea prin sabie.
Îl pomenim şi pe Preacuviosul Părintele nostru Simeon Stâlpnicul care a trăit în zilele împărăţiei lui Leon cel Mare. Simeon Stâlpnicul s-a călugărit şi a înţeles să-şi trăiască zilele timp de 47 ani, suferind pentru credinţa lui, urcat pe un stâlp. În credinţa populară, el este cel care ţine pe umerii săi cerul şi pământul. Creştinii din Oltenia îl serbează pentru a feri pământul de cutremure, de asemenea îl serbează şi creştinii din Moldova. Există credinţa că dacă tună în ziua de Sfântul Simeon este semn de toamnă lungă. O poveste spune că în această zi nu se văd pe nicăieri vrăbii pentru că sunt plecate la stăpâna lor, Împărăteasa tuturor păsărilor ca să îi ducă grăunţe pentru a avea din belşug în anul care începe în această zi. Se spune că vrăbiile îşi plătesc ‘’boierescul’’ de Sfântul Simeon sau ‘’nu vezi o vrabie chiar să dai un galben’’. Dacă ziua de Sfântul Simeon este posomorâtă, se spune că toamna va fi rea şi oamenii nu-şi vor putea strânge bucatele de pe câmp. Se mai spune despre acest sfânt că poate să ţină şi vânturile pe loc. Odată, când i-a murit lui un copil, s-a supărat pe Dumnezeu şi a încuiat toate vânturile în bordeiul lui de sub pământ. Dumnezeu a trimis pe sfinţi să-l roage să elibereze vânturile pe pământ dar Simeon nu s-a învoit, până ce Dumnezeu nu i-a dăruit mulţi copii. Se spune că tot de atunci şi cocoşul are până la 40 de găini ca neveste. Iată un fel de buletin meteo în versuri:
“De la ziua-ntâi Răpciune,
Stau copii lângă tăciune
Răpciunea e cu răcoare,
Dă şi brumă, dă şi soare
Soare cu putere mică,
Pielea parcă te urzică
Pielea parcă te furnică,
Musca de-abia zbârnâieşte,
Ca vara nu mai ciupeşte,
Puricele nu mai pişcă
Iute-l prinzi dacă se mişcă”.

Cu drag, a dumneavoastră, Floarea Calotă