Ovidenia

Joi, 24 Noiembrie 2011 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Nici un comentariu |

21 noiembrie este ziua marcată în calendarul creştin ortodox prin Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Povestea pe scurt a acestui eveniment biblic spune că Ana şi Ioachim, soţ şi soţie, nu au fost binecuvântaţi cu copii la tinereţe, fapt care i-a determinat să se roage necontenit să fie dăruiţi şi ei cu această bucurie. În vremea în care oamenii de vârsta lor erau bunici, au fost binecuvântaţi cu venirea pe lume a Fecioarei Maria pe care cei doi părinţi au crescut-o până la 3 ani, vârstă de la care au dus-o la templu aşa cum îi făgăduiseră lui Dumnezeu în nesfârşitele lor rugăciuni. Fecioara a crescut acolo 12 ani, departe de zbuciumările zilnice ale oamenilor obişnuiţi. Arhanghelul Gabriel i-a fost tot timpul aproape, cu răspunsuri la toate neliniştile şi întrebările sale, o adevărată hrană cerească.
La 15 ani, potrivit planului divin, i-a fost încredinţată logodnicului Iosif, martor şi păzitor în acelaşi timp al fecioriei sale. Acelui Iosif, protectorul său în timpul fugii în Egipt şi mai ales ocrotitorul acelei naşteri mai presus de fire.
Popular, ziua mai este denumită şi Ovidenie, nume care trebuie înţeles ca vedere, primă apariţie, primă vedere, văz. Prin alte părţi ale ţării, cu aceiaşi tâlcuire, ziua poartă numele de Vovidenie. Se spune că în această zi cerurile sunt deschise, ca în ziua de Crăciun. Oamenii sunt mai aproape de îngerii cerului şi de sfinţi, iar pe pământ, animalele pot vorbi între ele. Despre această deschidere a cerurilor ne vorbesc tradiţiile vechi şi anume că fetele nemăritate practică o rugăciune ce ţine mai mult de magie cu scopul final de a vedea în luciul fântânilor, chipul celor ce le erau ursiţi. Acest lucru se întâmpla la cumpăna dintre zilele de 21 şi 22 noiembrie: lipeau câte o lumânare aprinsă pe peretele interior al fântânii şi aşteptau cu emoţie miezul nopţii când sperau să vadă chipul sortitului în oglinda apei netulburate. Tot de la această dată vrăjitoarele încep să se întreacă în a face şi a desface diverse întâmplări ale vieţii.
Aceasta este ziua când începe iarna, focul duduie în sobă şi bunicii povestesc nepoţilor o poveste frumoasă şi plină de învăţături: povestea lui Filip cel şchiop.
Într-un sat înconjurat de păduri seculare, trăiau 3 fraţi care nu se ştie din ce pricină, fuseseră botezaţi toţi cu acelaşi nume: Filip. Diferenţele de vârstă dintre ei nu erau mari, aşa că, la vârsta când ajunseseră bărbaţi, celui mai mare oamenii i-au zis Filip cel şchiop pentru că avea un beteşug la un picior, pe care îl dobândise în fragedă pruncie; celui mijlociu i-au zis chiar aşa, Filip mijlociul, iar celui de-al treilea, Filip cel mic. Aceştia doi din urmă erau buni gospodari, arau pământul, creşteau animale şi îngrijeau viile cu multă dăruire. Îl cam oblojeau pe fratele lor mai mare, nu îl luau la muncă şi ca să nu i se pară zilele prea lungi, îşi doreau să-l facă un fel de cărturar, fapt pentru care de câte ori se întorceau de la târg îi aduceau multe cărţi. Filip cel şchiop avea alte gânduri, oricât ar fi vrut să le facă pe plac fraţilor săi, citania nu se lipea de el. El cerea cu glas de foc să îi cumpere fraţii o puşcă şi multe gloanţe, atât de multe, încât să-i ajungă să stârpească lupii de pe pământ. Fraţii la început nu s-au învoit, se temeau că o să îi fie greu să răzbească prin nămeţii iernilor grele şi ar putea muri îngheţat prin văgăuni. Cei mai bătrâni, îi spuneau lui Filip cel şchiop că nici un om nu are dreptul să stârpească o rasă de animale, bună ori rea, dacă Dumnezeu o lăsase pe pământ. Înseamnă că El a avut o socoteală. Nici rugăminţile fierbinţi ale mamei sale nu l-au înduplecat, aşa că fraţii i-au cumpărat puşca mult dorită. A devenit cel mai bun ochitor din ţinut. Haitele de lupi se împuţinau, casa şi grajdurile familiei deveneau neîncăpătoare de mulţimea crăcanelor pe care erau puse la întins şi uscat pieile jupuite de pe lupi. Multă lume din sat îl lăuda, ciobanii dormeau mai liniştiţi la stâni, călătorii prinşi iarna pe drumuri îi rugau de sănătate. Dar lucrurile acestea nu puteau să meargă aşa la nesfârşit: căpetenia lupilor a dat veste în tot ţinutul ca lupi mari şi mici, bătrâni şi tineri, să se adune într-o vale lungă şi largă cât să încapă toţi. Erau chemaţi în noaptea dintre 21 şi 22 noiembrie când şi jivinele pădurii vorbesc. Haitele au venit din timp şi s-au aşezat acolo după neamuri şi ranguri. Priveau cu ochii sticloşi către cer, de unde trebuia să coboare Sfântul Petru, ca să judece pricina şi să le facă dreptate. Noaptea era rece şi întunecată. Pe la jumătatea distanţei dintre cer şi pământ, Sfântul Petru s-a oprit din coborâre, ca să se asiure că mergea în direcţia dorită. Pentru o clipă i se păruse că valea acea plină de lupi era de fapt o bucată de cer căzută pe pământ: valea era presărată cu stele mici şi nemişcate, care erau de fapt ochii lupilor. A ajuns Sfântul Petru în vale şi s-a aşezat în jilţul făcut din crengi şi fân anume pentru el. Căpetenia lupilor i.-a spus pe scurt tot necazul. Când a terminat de vorbit, Sfântul Petru le-a spus să nu se teamă că lupii nu vor pieri de pe pământ, că ei trăiesc şi cu alte chipuri şi cu năravuri ascunse acolo unde ei, lupii din pădure nu vor ajunge niciodată. Ca semn al mărinimiei cereşti, i-a îndemnat pe toţi să treacă pe lângă jilţ, pentru a le spune câte ceva: tu lup bătrân, să ai parte de o mioară grasă, tu ăsta mai tânăr de un miel, tu de o capră, tu cu toată haita ta de un bou, şi tot aşa până la ultimul lup. Căpetenia lupilor i-a mulţumit Sfântului Petru şi s-a pierdut în adâncul pădurilor împreună cu supuşii săi. Sfântul Petru urcase cea mai mare parte a drumului său către cer când a auzit din valea pe care tocmai o părăsise, un glas sfâşietor care îl striga să se întoarcă. Îl striga pe nume şi îl ruga să îi dăruiască şi lui ceva. Deşi la început nu i-a plăcut ideea întoarcerii, Sfântul Petru a coborât în vale şi s-a întâlnit cu un lup bătrân şi schiop care avea o rană proaspătă din care i se scurgea sânge şi ca să-şi aline durerea, se lingea acolo unde intrase glonţul. Sfântul Petru l-a mângâiat pe creştet şi i-a zis: Ce să-ţi mai dăruiesc eu ţie, că nu mai am nimic. Printre gemete, lupul i-a răspuns: dăruieşte-mi-l pe Filip cel şchiop. Sfântul s-a învoit. Ca mulţumire, lupul a urlat atât de lung, încât Filip l-a auzit şi pentru prima oară de când vâna el lupi, părea să-i fi îngheţat tot sângele în trup.
Nu trecuse un an de la întâmplările povestite când Filip, aflat la vânătoare, şi-a îngăduit o clipă de odihnă după ce se ospătase bine şi băuse tot vinul din ploscă. Clipa aceasta o aştepta lupul cel şchiop. S-a apropiat tiptil de Filip care dormea dus, şi-a încleştat dinţii în gâtul lui moale şi cald şi nu i-a dat drumul din strânsoare până când nu i s-a scurs tot sângele printre frunze şi flori. Filip nici nu a avut timp să înţeleagă ce i se întâmplă. Deşi Sfântul Petru i-l dăruise doar lui, lupul şi-a chemat la ospăţ tot neamul. Pe locul acela cu un pământ nefiresc de roşu, nu creşte nimic. Ciobanii au găsit acolo bucăţi din hainele lui Filip, ghetele şi puşca. De câte ori ajung acolo cu turmele îi aprind o lumânare lungă cât un stat de om. Cât arde lumânarea, ei cântă de jale din caval, cimpoi şi fluier. Se spune că ciobanii mai tineri care nu au cunoscut femeie şi nu au tăiat cu mâna lor nici măcar o pasăre, dacă se învelesc în cojoc şi dorm pe locul acela, văd în vis toată întâmplarea cu moartea lui Filip şi năvala lupilor. Ciobanii spun că îl vor uita pe Filip când clopotele nu vor mai avea glas şi mieii nu vor mai zbiera când vor fi luaţi de la ţâţele oilor pentru a fi sacrificaţi la sărbătoarea Paştilor.