Oda geniilor care au fost si inca sunt

Joi, 21 Ianuarie 2010 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Nici un comentariu |

Dacă aş avea posibilitatea pentru o măreaţă târnosire, aş ctitori o biserică într-un loc liniştit, cu fâneţe îmbătătoare, cu lanuri de grâu şi de porumb în apropiere, cu livezi grele de rod şi culoare. Locul acela ar fi vecin cu câmpia, cu muntele şi cu marea… Locul acela paşnic ar părea ales anume pentru plimbarea pe pământ, de unul singur, în ceasuri de adâncă meditaţie, a Celui Vechi de Zile.
Biserica aceasta ar fi pictată cu gesturile şi chipurile simple ale sfinţilor noştri pământeni români, care prin truda lor au dat poporului tot ce era frumos şi demn de inima sa, şi care, sfinţi români, atât de măreţi fiind în sudoarea lor, atât de curate fiindu-le gesturile, au pătruns în conştiinţa lumii universale firesc, de parcă ar fi fost ei înşişi unul din primordialele elemente ale vieţii, cum ar fi aerul.

Aşa ne-am făcut noi cunoscuţi şi iubiţi pentru că francezul, englezul, italianul, americanul, japonezul, citind poezia lui Eminescu, au citit de fapt în sufletul nostru, ascultând muzica lui Enescu au ascultat doina românească, privind sculpturile lui Brâncuşi au văzut visurile, eresurile, obiceiurile, înţelepciunea românului, întruchipate în forme cu linii mângâietoare, linii care au esenţializat şi concretizat adevăratul profil al chipului nostru.
În biserica visurilor mele, sus, în turla cea mare, în mâini cu Evanghelia celui mai vechi şi mai bun neam al nostru, ar fi pictat Mihai Eminescu. Dumnezeu ar fi Constantin Brâncuşi mirosind a nădejde de februarie, a zăpadă sfântă şi geroasă. Poate să pară ciudată naşterea lui Dumnezeu, după ce va fi vestit luminii mai intâi Iisus Eminescu, dar pentru artist şi pentru cel ce se împărtăşeşte din artă, nu ar fi vorba de nici-o bulversare a timpului, de nici-o impietate. Pentru că, la vârsta lui de patriarh al luminii şi al formelor în care a turnat visul în veşmintele sale albe, cu barba asemenea lui Dumnezeu, cu dalta în mâini bătătorite, Constantin Brâncuşi părea în ultimii săi ani de activitate pământească, nu o sosie, ci însuşi Dumnezeu.
Nu i s-au închinat lui marii sculptori din străinătate? Nu a creat el atâţia epigoni? Epigoni, care i-au ridicat în sinea lor, temple de zeificare şi speranţă, de atingere a culmilor brâncuşiene, visând “Sărutul”, “Pasărea măiastră”, “Muza adormită”, “Începutul lumii”…
De la sculptura ţărănească, stilizată până la sensurile majore ale vieţii, cu cântecele Mariei Tănase în suflet şi pe buze, gorjeanul Constantin Brâncuşi a mers tot mai mult spre sinteza şi simplificarea formei, reuşind să dea gândirii artistice o demnitate nu numai naţională, ci şi universală.
Poet şi filozof în sculptură, doinitor, baladist, povestitor cu glasul lemnului, al pietrei şi al marmurei, Constantin Brâncuşi a redat sugestiv şi simbolic marile idealuri ale omului, în permanenta aspiraţie de a fi atinse sentimentele de înălţare şi depăşire.
El s-a dorit a fi un Michelangello al timpurilor noastre, al veacului XX.
L-a egalat, dar în stilul său, al artei moderne, deschizătoare de drumuri şi sensuri noi.
De aceea, Constantin Brâncuşi şi-ar merita locul de Dumnezeu, într-o biserică a noastră în care l-am auzi mereu cioplind, dăltuind vieţi şi planete, spunând proverbe şi zicători celorlalţi sfinţi ai artei şi culturii române, cum ar fi Mircea Eliade învăluit în motivele mitologice ale creaţiei sale. L-am auzi pe Constantin Brâncuşi doinind… lăsându-şi nevăzutul sânge să cutreiere eternitatea în misterioasele sensuri ale fibrelor lemnului, pietrei şi marmurei, dacă nu cumva, începutul lumii se trage dintr-o trecută existenţă a lui, a mâinilor sale crucificate pe trunchiul Pomului Cunoaşterii.
Creşte din Gorj, pe axa lumii, o floare numită “Coloana Infinitului”… Fie ca lumina şi parfumul ei să ne adune sufletele, neamurile şi cunoştinţele, într-un timp ca acesta în care mai presus de orice, avem nevoie de iubire.
Cu drag, a dumneavoastră, Floarea Calotă.