Despre Postul Craciunului

Joi, 17 Noiembrie 2011 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Nici un comentariu |

Vorbe vechi din popor, spun că Maica Domnului i-a poruncit acelui bătrân pe nume Crăciun să ţină acest post în semn de căinţă şi viitoare iertare pentru fapta sa plină de cruzime, aceea de a-i fi tăiat mâinile soţiei sale pe nume Crăciunoaia, pentru că i-a sărit în ajutor Maicii Sfinte să-şi găsească adăpost în staulul vitelor sale pentru a-l naşte pe Iisus. În acel adăpost modest, Crăciunoaia a făcut şi actul moşirii pruncului, gest pentru care tot povestea spune că a primit în dar de la Maica Domnului, mâini de aur. De atunci, acest post se ţine între 15 noiembrie şi 25 decembrie, pentru a ne aminti de suferinţele şi spaimele Maicii Sfinte când era fugară şi trăia un sentiment de vinovăţie dat de sarcina pe care o purta. Nu numai că nu avea nici o vină, dar urma să-l aducă printre oameni pe Mântuitorul lumii. Oamenii se pregătesc în acest post să devină mai buni şi mai drepţi, trăiesc în curăţie sufletească şi adâncă smerenie pentru suferinţele de acum 2000 ani ale Fecioarei Maria. Românul cel credincios cu adevărat a ţinut şi ţine acest post pe care îl începe cu anumite rituri de purificare cum ar fi fierberea îndelungată a vaselor în care până la această dată au fost pregătite mâncărurile de dulce. Românul îşi face o introspecţie profundă a gândurilor şi a stărilor sale, inclusiv a cuvintelor pe care le spune. De aici, binecunoscuta zicală: „Nu e atât de mare păcatul pentru ce bagi în gură, cât este pentru ce scoţi din gură”.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, pomenit de biserica ortodoxă în 16 noiembrie, era de loc din Kapernaum şi meseria lui a fost acea de vameş. După ce Iisus l-a chemat să-I slujească, vameşul l-a urmat cu credinţă devenind unul din cei 12 apostoli. După ce a primit Sfântul Duh, Matei a scris în limba poporului său (ebraică), Evanghelia care îi poartă numele. Acest lucru se întâmpla la 8 ani după Înălţarea Domnului la ceruri şi înainte de a fi scris ceva, evangheliştii Ioan şi Luca. Matei a propovăduit cuvântul lui Hristos, singur ori împreună cu ucenicii şi apostolii, apoi s-a retras pe un munte să se roage. Se spune că acolo în singurătatea muntelui, Dumnezeu i s-a arătat apostolului şi i-a înmânat un toiag pe care l-a sfătuit să-l sădească în cetatea Mirmina, chiar lângă intrarea în biserica mare. Toiagul a prins rădăcini, a crescut din el un pom roditor cum nu se mai văzuse prin părţile locului: din crengile lui curgeau miere, iar rădăcina, asemeni unui izvor, da apă curată şi gustoasă. Copacul binecuvântat, avea atâta apă şi atâta miere, încât putea să ostoiască setea şi nevoia de dulce a tuturor acelora care zăboveau sub coroana sa. Copacul putea de asemenea să-i vindece de răutate şi de păcatul vicleniei pe cei posedaţi de puterea diavolului. Chiar nevasta împăratului pe nume Fulvana era stăpânită de un diavol care o subjugase cu totul şi pe ea şi pe fiicele sale. Prima ei reacţie a fost acea de a refuza să bea din apa copacului şi de a gusta din miere; s-a revoltat şi l-a înfruntat pe sfânt, întrebându-l cu ce drept a sădit acolo toiagul lui şi cine l-a învăţat să spună atâtea vorbe meşteşugite în care credeau toţi oamenii. Apostolul Matei era răbdător, i-a vorbit cu blândeţe şi s-a rugat pentru salvarea sufletelor care apucaseră deja pe căi greşite, a alungat toate duhurile cele rele, a limpezit şi pământul şi ochii oamenilor. S-a dus vestea acestor minuni în lung şi-n lat. Despre ele a auzit şi episcopul Platon care nu a avut nici o îndoială în a crede ce se întâmpla la Mirmina; şi-a chemat tot clerul şi l-au întâmpinat pe sfânt cu rugămintea să spună lumii întregi cine l-a trimis acolo să cureţe prin darurile copacului toată nebunia şi cruzimea din lumea acelor timpuri. Minunile se înfăptuiau sub privirile oamenilor. Împăratului care credea în idoli, nu îi conveneau faptele apostolului. Cu fiecare zi, i se împuţina ceata şi numărul creştinilor devenea din ce în ce mai mare. Fiindu-i imposibil să stăpânească această mişcare a maselor, împăratul a poruncit ca sfântul Matei să fie ars. Dar moaştele sfântului continuau minunea şi împăratul nu mai putea să nege la nesfârşit tăria credinţei şi adevărul său: el însuşi s-a botezat şi a cerut numele Matei. Şi-a zdrobit toţi idolii, toţi supuşii săi au crezut în Iisus Hristos, şi în puţin timp fostul împărat a devenit episcop, fiul său la fel şi tot aşa, generaţie după generaţie neamul împăratului care la început fusese necredincios, a devenit sprijinitorul credinţei curate.
În ziua de 17 noiembrie este pomenit şi Sfântul Grigorie din Neocezareia care a trăit în timpul împăratului Aurelian. Părinţii săi erau greci necreştini, dar şi-au îndemnat fiul spre cele mai înalte şcoli ale timpului şi aşa a ajuns să studieze filozofia în marele centru cultural al timpului, Alexandria. În timpul studiilor s-a apropiat cu înţelepciunea sa desăvârşită de adevărata credinţă. Încă din timpul vieţii a fost recunoscut pentru faptele sale pline de omenie şi pentru minunile pe care le lăsa în locurile pe unde trecea. Muta pietre mari şi grele din loc doar cu puterea gândului şi a cuvintelor, înfrângea puterile diavolilor, odată a secat un lac pe care şi-l disputau de ani mulţi doi fraţi, înverzea locurile cele mai uscate umplându-le cu pajişti şi copaci spre minunarea tuturor. Odată, un evreu care se prefăcea mort, chiar a devenit mort prin gândul sfântului care nu suporta să vadă cum oamenii încearcă să se înşele între ei. O desfrânată, nu contenea să-şi bată joc fără încetare de orice ar fi făcut sfântul. A lecit-o de răutate şi de clevetire, prin rugăciuni. Multe vor fi fost minunile sfântului dar s-au pierdut în negura vremurilor.