Despre Boboteaza si Sfantul Ion

Joi, 14 Ianuarie 2010 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Nici un comentariu |

Domnul nostru Iisus Hristos a mers la Sfântul Prooroc Ioan şi I-a zis: “am trebuinţa să fiu botezat de tine”. Hristos, botezându-se prin cufundare în apele Iordanului, toate păcatele oamenilor au fost spălate, omul cel nou a început să fie zidit şi i-a fost dată împărăţia cerurilor. În ziua următoare botezului, prăznuim soborul Sfântului Prooroc şi înaintemergătorului Botezătorului Ioan, precum şi aducerea şi aşezarea sfintei sale mâini drepte în cetatea Constantinopolului, care s-a întâmplat astfel: Sfântul Evanghelist Luca, a ajuns odată în Sevastia, unde se ştia că fusese îngropat trupul Sfântului Ioan Botezătorul. A luat sfânta mână şi a dus-o în cetatea lui care se numea Antiohia, unde prin prezenţa ei, s-au înfăptuit multe minuni.
De fiecare dată, la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, mâna era înălţată odată cu crucea. Uneori, degetele ei se deschideau, semn de vremuri bune şi belşug, altă dată se strângeau, semn de vremuri mai grele şi de lipsuri.
Mulţi împăraţi ai vremii doreau să dobândească sfânta mână, fapt pentru care a fost mutată din Antiohia la Constantinopol, în seara când creştinii pregătesc Aghiasma Mare. A fost aşezată cu mare cinste în palatul împărătesc.

Iordanul şi Iordănitul – Tradiţii populare

Între Crăciun şi sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, sărbatorile se ţin lanţ, cei supăraţi din te miri ce pricini sunt îndemnaţi să ierte şi să trăiască în armonie cu toată lumea. Este timpul îmbrăţişărilor, al cântecelor, al închinării paharelor pline. De o bună bucată de vreme, au cam dispărut felicitările scrise pe hârtie, dar le-au înlocuit cele electronice. Este o anume frenezie spre schimbări nebănuite. Oamenii îşi pun în minte şi în suflet dorinţe pe care şi le doresc împlinite. Sunt animaţi de un frumos sentiment de solidaritate, văd suferinţele celor nevoiaşi, dăruiesc dintr-o căldură sufletească adâncă, se roagă mai mult şi mai sincer, sunt mai recunoscători pentru tot ce au. Toate întâmplările stau sub cheia cuvintelor: “Schimbaţi-vă felul de fi căci Împărăţia Cerurilor este aproape”. Ne întărim rădăcina vieţii cu credinţă şi spirit. Faţă de rigorile altor religii, cea creştin-ortodoxă este cea mai neîngrădită. Dar, unde oamenii nu găsesc praguri întocmite de litera religiei, au creat sub formă de superstiţii, tot felul de îngrădiri pe care le respectă sau nu în funcţie de nevoile lor din clipa respectivă.
Dacă superstiţia spune să nu lucrezi într-un anume moment, românul e tentat să o respecte pentru că “aşa a pomenit, aşa a apucat”. Dacă e vorba de felul în care se îmbracă într-un anume timp, într-un anume loc, dacă nu-i convine, spune “timpurile s-au schimbat şi lumea nu se mai îmbracă ca pe vremea bunicilor”.
Zilele de Bobotează şi de Sfântul Ion erau zile de mare sărbătoare în timpul copilăriei mele şi îmi place să cred că sunt şi astăzi. Îmi amintesc cu mare plăcere, cum, nouă, copiilor până în 10 ani, ni se rezerva privilegiul de a boteza păsările şi animalele din curte, după ce veneam îngheţaţi bocnă de la biserică. Ne îngheţau mânuţele pe sticle şi pe chita de busuioc frumos întocmită şi legată cu panglica roşie; în mijlocul ei era înfipt un băţ ascuţit în care trona cea mai frumoasă gutuie păstrată special pentru această sărbătoare. După ce botezam păsările şi animalele noastre, mergeam şi pe la alte case unde nu erau copii până în 10 ani (vârstă considerată încă, una a deplinei curăţii). Misiunea aceasta era aducătoare de ceva bănuţi pe care îi schimbam repede pe bomboane la băcănia din sat. Magia sărbătorilor se revărsa pesemne şi în dulceaţa bomboanelor. Pentru că altele mai bune n-am mai întâlnit. Nu aveam nici o tristeţe că nu erau învelite în hârtii colorate şi strălucitoare; dulceaţa lor nu era cu nimic diminuată de cornetul făcut la repezeală de vânzătoare, din hârtie de ziar. În timp ce noi trăiam intens aceste bucurii, adulţii se pregăteau serios pentru petrecerea de a doua zi numită “Sărbătoarea Iordanului”. Legătura dintre ziua de Bobotează, Aghiasma mare şi Sărbătoarea Iordanului din ziua de Sfântul Ioan este lesne de înţeles, toate curg firesc din ziua de Bobotează.
Înainte de orice activitate, în ziua de 7 ianuarie, tot omul, dupa ce se spăla dimineaţa, îşi făcea Sfânta Cruce cu faţa la Răsărit, bea din Aghiasma Mare şi se ruga pentru sănătate şi putere de muncă, pentru el şi familia lui. Se pregăteau mese îmbelşugate stropite vârtos cu ţuică şi vin, în casele mai înstărite se auzea muzica lăutarilor tocmiţi din timp. De toate acestea, ne bucuram şi noi copii, doar eram acolo, ai caselor respective, chiar dacă nu ne-ar fi vrut adulţii…ne străduiam să fim martori cuminţi pentru a nu fi trimişi la “ăi bătrâni”. Rămâneam acolo parcă suspendaţi în sunetele ţambalului, viorii şi cobzei. Cântau cei din neamul lui Zbanghiu şi de joc şi de ascultare. Când era muzică de ascultare, toţi participanţii luau nişte figuri grave de parcă auzeau pentru prima oară acele cântece. Mulţi dintre ei le ştiau chiar pe dinafară dar lăutarii se temeau “să sară din vorbe” pentru că riscau să ia cântecul de la cap. Şi dacă era o baladă… Cam aşa se scurgea o petrecere a adulţilor într-o casă ca a noastră în care erau destui Ioni.
Tinerii aveau sărbătoarea lor: flăcăii treceau pe la casele fetelor de măritat, le iordăneau, adică le stropeau cu apă sfinţită, gest care însemna invitaţia la petrecerea care urma să aibă loc în după-amiaza şi seara zilei de 7 ianuarie, la o casă dinainte stabilită. Fetele aduceau mâncare, băieţii aduceau băutură şi tocmeau lăutarii. Petrecerea era încă un prilej pentru tineri să se cunoască şi să se apropie în vederea căsătoriei. Petrecerea se termina târziu în noapte, cu plimbări în sănii trase de cai, pe căpestrele cărora erau prinşi clopoţei; noaptea era străbătută de chiote de bucurie şi de nădejdea că în anul care de abia începea, toate dorinţele tinerilor se vor împlini.
În alte localităţi, Iordănitul lua alte proporţii şi de aceea mai era numit şi Tontoroi. Iordănitul sau Tontoroiul femeilor, era petrecerea la care participau numai femei măritate şi văduve: beau, mâncau toată ziua şi toată noaptea următoare, dacă aveau chef de plimbare ieşeau prin sat şi orice bărbat întâlnit, tânăr sau bătrân, era stropit cu apă sfinţită, după care acesta era obligat să le împlinească orice dorinţă. Dacă bărbatul nu se supunea acestui ritual, era luat pe sus şi dus la cea mai apropiată fântână unde i se turnau găleţi de apă în cap sau la o apă curgătoare în care îl aruncau pur şi simplu, declarându-l nefolositor. Cu ocazia acestei sărbători, femeilor le erau permise toate excesele. Desluşim în acest obicei legături cu reminiscenţele cultului dedicat zeului Dionysos, zeul viţei de vie şi al petrecerilor rituale. Iordănitul s-a practicat în sud-estul ţării, până spre jumătatea secolului trecut.
Alte forme de manifestare ale Iordănitului: bărbaţii aflaţi în ziua de 7 ianuarie la cârciuma satului, încălziţi după prima duşcă, pun la cale Iordănirea primului Ion care le iese în cale şi nu le dă de băut: ori îi toarnă o găleată de apă în cap, ori îl duc la râu unde sparg ghiaţa şi îl udă în copcă, îl stropesc cu busuiocul cu apă sfinţită, toată ceata se amuză imitând cântarea preotului în troparul botezului. Până ce Ion nu promite că va plăti botezul, nu este scos din copcă şi aşa o ţin toată ziua. Poate de aici a rămas vorba “te-ai dus pe copcă dacă nu-ţi plăteşti datoriile”.
Sunt Iordăniţi cu blândeţe şi copii de ţâţă, de la Ionul cel mai mic, până la cel mai bătrân.  Numele acesta este râvnit şi respectat. Sătenii spuneau că Ioan a fost naşul lui Hristos la botezul căruia Necuratul a fugit din apă.
Pentru Ioni şi Ioane, poporul a creat cântece, poveşti şi povestiri minunate şi nu cred că exagerez cu nimic dacă afirm că numele acesta este cel mai des întâlnit în neamul românesc.

Cu drag, a dumneavoastră, Floarea Calotă.