Datini pregatitoare ale Craciunului

Joi, 22 Decembrie 2011 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Nici un comentariu |

Ignatul Porcilor (20 Decembrie) şi-a luat numele de la Sfântul Ignatie Teoforul din calendarul creştin ortodox. Sfântul, a fost un urmaş al apostolilor, patriarh al Antiohiei, episcop al Bisericii Smirnei şi ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan.
Când împăratul Traian a trecut cu oştile sale prin Antiohia, a cerut ca Sfântul Ignatie să fie adus înaintea lui la judecată. Era vestit pentru credinţa lui în Iisus Hristos. După judecată, a fost legat în lanţuri şi trimis la Roma ca să fie dat de mâncare leilor din arenă. Nu au mai rămas din el decât oasele cele mai mari care au fost adunate de creştini şi aduse în Antiohia. Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit în cuvinte de laudă şi părintele nostru, Ioan Gură de Aur. Dacă ar fi să punem un singur cuvânt în dreptul vieţii şi credinţei sfântului, acesta ar fi sacrificiul. Lumea din popor crede că în ziua de Ignat este bine să vezi sânge. De aici se trage şi tradiţia tăierii porcului în ziua aceasta. Se spune că cei care nu au porc în gospodărie, este bine să taie cel puţin o pasăre. După tăierea porcului, primul sânge se adună într-o strachină în care a fost pus şi puţin mei. Meiul se usucă, se macină şi se afumă cu el copii împotriva spaimelor, a nălucirilor ori pentru vindecarea guturaiului. Ziua de Ignat este considerată zi de odihnă, dar dacă în gospodărie sunt treburi ce nu pot fi amânate, acestea pot fi începute numai dacă persoana care urmează să le facă a văzut sânge. În Teleorman, copii sunt impresionaţi de sacrificiul porcului, uneori plâng, dar imediat ce porcul este răpus, sunt îndemnaţi să-l încalece “ca să nu se strice carnea” şi sunt primii consumatori fericiţi ai şoriciului copt la focul de paie.
În Vâlcea, se obişnuia să se taie o bucată de carne dintr-un porc cu şoriciul negru pe alocuri, în vederea sfinţirii în biserică în ziua de Bobotează. Se credea că această carne consumată de persoanele care aveau junghiuri la picioare, era cu adevărat tămăduitoare.
În Banat, dacă există bănuieli în privinţa unui mort că ar putea deveni strigoi, i se unge trupul cu grăsime de porc tăiat în ziua de Ignat. În coşciug i se mai pune mortului şi un băţ subţire de măceş, în care să se înţepe dacă ar vrea să iasă afară şi să nu se poată sprijini în el, fiind prea subţire.
Sacrificiul sângeros al porcului, este o practică preistorică care supravieţuieşte încă în unele ţinuturi româneşti aflate în afara arcului carpatic.
Deschiderea mormintelor (22 Decembrie).
La români, se ştie, există credinţa întoarcerii spiritelor morţilor, mai ales în preajma marilor sărbători creştine: la Crăciun, la Pomenirea celor 40 mucenici, la Sfântul Gheorghe, la Sânziene şi la Sfântul Dumitru. Se crede că aceste spirite se întorc de dorul celor lăsaţi pe pământ, vor să-i reîntâlnească, să petreacă cu ei. În aceste zile numite şi Moşi, sufletele lor sunt întâmpinate cu mese întinse. Se tămâiază mormintele, se înfig toiege pe ele pentru ca sufletul călător să aibă pe ce se sprijini în călătoria lui pe pământ, se fac pomeni bogate. Spiritele morţilor sunt invocate ca ajutor la rezolvarea unor probleme de familie cum ar fi căsătoria unei fete, sporirea turmelor şi a roadelor câmpului, pentru sănătate ori pentru pedepsirea duşmanilor. Toate acestea au un rost şi un timp al lor: la date precise şi în momente clare din zi ori din noapte, spiritele sunt obligate să se întoarcă de unde au venit.
Colacii de Crăciun (23 Decembrie) sunt preparaţi în această zi, numai de femeile “curate”, pentru a fi mâncaţi la ospeţele rituale ori pentru a fi dăruiţi colindătorilor. O parte a acestor colaci sunt daţi de pomană pentru sufletele morţilor: nici o sărbătoare nu este de conceput fără această ofrandă.
Nu orice femeie ştie să modeleze colacii de Crăciun. Au forme de Soare, Lună, stele, de papuşă, de cifa 8, de cerc umplut fără gaură la mijloc, de animale şi păsări. Toate aceste forme ale colacilor de Crăciun reprezintă în sine sacrificiul spiritului grâului.
Moş Ajuns şi Moş Crăciun (24 Decembrie).
Ţăranii noştri cred că Moş Ajun a fost ciobanul turmelor lui Moş Crăciun – stăpânul oilor şi al staulului în care Fecioara Maria l-a născut pe Iisus Hristos. În ziua de Moş Ajun colindă copii, iar noaptea colindă cei maturi. Se spune că în ziua de Ajun este bine să ajunezi, adică să nu mănânci nimic, pentru a avea noroc în anul care vine.
Butucul de Crăciun (24-25 Decembrie).
Înainte de a scrie despre Crăciunul propriu-zis, este bine de amintit ce înseamnă Butucul de Crăciun. Este vorba despre trunchiul bradului jertfit: tăiat şi ars pe vatră în noaptea dintre 24 şi 25 Decembrie, simbolizează moartea şi renaşterea anuală a divinităţii.
Împodobirea bradului de Crăciun sub care moşul vine şi pune daruri este un obicei occidental care a pătruns atât de puternic în societatea noastră, încât practic, a împins către uitare obiceiul arderii bradului care a mai fost atestat şi la sârbo-croaţi, la aromâni şi letoni.
Crăciunul (25 Decembrie), este sărbătoarea naşterii pruncului Iisus Hristos, mare eveniment biblic străbătut de o specială stare de bucurie, de sute de poveşti, una mai frumoasă decât alta, legate de venirea pe lume a pruncului Iisus, pentru mântuirea noastră.
Fecioara Maria, obosită de drum şi de apropierea momentului naşterii, îşi găseşte adăpost în staulul de vite al lui Moş Crăciun.
Crăciuneasa o ajută să nască, fapt care nu-i place lui Moş Crăciun şi îi taie mâinile. Fecioara Maria o binecuvantează cu mâini de aur de care se ajută la înfăşarea pruncului. Moş Crăciun înţelege minunea naşterii Mântuitorului şi o acceptă cu smerenie. Peste tot în poveşti se vorbeşte de boii blânzi care au suflat peste prunc să-l încălzească. Caii, nesimţitori, au mâncat fânul de pe trupuşorul abia născut şi astfel Fecioara Maria i-a blestemat să nu se sature niciodată în timp ce boii, au fost dăruiţi să mănânce puţin şi să fie sătui tot timpul. Se spune că prima vietate care a vestit sfânta naştere, a fost o broască. Astfel, Maica Domnului a învrednicit-o de atunci să vestească ploile şi să aibă un trup veşnic (nu putrezeşte niciodată, se usucă).
Românii sunt recunoscuţi pentu colindele lor foarte frumoase despre vestea Naşterii Domnului. Sunt cântate de copii, de tineri şi de bătrâni, cu sau fără acompaniament instrumental.