Colindatul, obicei ancestral la romani

Vineri, 30 Decembrie 2011 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Nici un comentariu |

După ce în urmă cu 20 ani “ne-am luat” tot felul de libertăţi, între care şi pe aceea de a răspândi pe toate canalele audio şi video mai ales, când trebuie şi când nu trebuie un anume soi de cântece legate de natura sărbătorilor lunii Decembrie pe care le numim generic “colinde”, au apărut compozitori de ocazie care nu cunosc  colindul tradiţional din aria religioasă, lumească ori socială, dar ne servesc tot felul de contrafaceri într-un amestec obositor, greu de codificat. Se impune mai multă rigoare şi înţelepciune, se impune un studiu serios pentru a se şti mai clar despre ce este vorba. Lăsăm la o parte faptul că aceste producţii ne sunt servite începând chiar cu 1 Decembrie, fapt total nepotrivit şi în cantităţi atât de mari încât la un moment dat intervine un soi de saturaţie. Nu sunt împotriva creaţiei pentru că şi colindul, ca orice produs al simţirii artistice umane este o creaţie vie dar nu trebuie să ne îndepărtăm total de menirea lui iniţială şi anume cea de vestire. Vestirea aceasta a marelui eveniment biblic este descris de colindul tradiţional, de cântecele de stea şi de specia numită “Pluguşor”. Colindatul se face cu un rost anume: cetele de copii colindă în ziua de Ajun, cetele de adulţi colindă în noaptea de Crăciun. Repertoriile acestor  cete trebuie să bucure auditoriul cu cântece vesele, ritmate, să încălzească sufletele, să înalţe speranţa unui timp mai bun şi mai îmbelşugat:

“Mulţumim iar mulţumim
Doamne Iisuse Hristoase
Că ne-ai dat zile frumoase
Nopţile lungi şi geroase
Frigul nu ne intră-n oase
Noi cântăm pe lângă case,
Cu  glasurile frumoase
Când mai groase, când duioase
Că din cer te-ai pogorât
Doamne, la noi pe pământ
Din Fecioară te-ai născut
Cu oameni ţi-ai petrecut
Răbdaşi, Doamne, răstignire
Pentru-a noastră mântuire.
Colindatul ne tot duce
Prin grădina ta cea dulce
Prin mirosul florilor
Prin dulceaţa pomilor
Bâzâitu-albinelor
Prin sunetul frunzelor
Prin para făcliilor
Pân` la poarta lui Hristos
Să-mi fii, om bun, sănătos
Cu pace, cu sănătate,
Masa plină de bucate.”

Este bine cunoscut faptul că la fiecare casă colindătorii “potriveau vorbele” pentru a fi pe placul celor care locuiau acolo: dacă acolo locuia un flăcău, povesteau în colind fapte tinereşti, fapte de dragoste împletite în metafore seducătoare care nu erau altceva decât laude aduse tânărului. Ciobanului, îi cântau despre sporirea turmelor, pescarului despre bogăţia năvoadelor pline cu peşte, fetei de măritat despre flăcăul neasemuit de frumos care trebuia să vină într-o bună zi s-o ceară de mireasă. Frumuseţea acestor versuri poate fi descoperită în culegerile de folclor publicate de înaintaşii noştri. Multe din “producţiile noi” sunt construite pe un calapod comun ca să se potrivească oricărei împrejurări, oricărei date din perioada “sărbătorilor de iarnă”. Nu se ţine cont de unicitatea manifestărilor vieţii şi s-ar cuveni o aplecare mai atentă peste această splendidă creaţie care este colindul.
Din vechime, românul petrece între Crăciun şi Bobotează: se bea, se mănâncă de dulce, se organizează petreceri cu lăutari şi trebuie să recunoaştem, aproape nimeni nu se întrece cu lucrul. Este un timp de odihnă şi dacă ne luăm şi după moştenirile populare, nu se coase, nu se spală, doar dragostei îi este permisă creşterea şi o anume aşezare. Acum se pun temeliile viitoarelor căsătorii. Neamurile şi prietenii se reunesc în chefuri de neuitat din care mai toţi participanţii ies în cel mai bun caz doar obosiţi şi îngreunaţi cumva de diversitatea preparatelor culinare la care se adaugă şi ceaţa aburilor de alcool. Iată o poezie populară în care femeile recunosc că nu prea se întrec cu lucrul:

“Eu de când m-am măritat,
Lunea, Marţea, n-am lucrat
Miercurea, e zi de post
Nu lucrez fără de rost.
Joile, le ţin pe toate
Că mi-e teamă de păcate.
Vinerile-s sfinte Vineri,
Toate mi le trec în ţineri,
Şi când e pomană-n sat
Sâmbăta, n-am mai lucrat
Am băut, m-am îmbătat
Nici nu ştiu dacă-am mâncat
Duminică, m-am sculat
Şi m-am dus la popa-n sat
Să-ntreb: bine-i de lucrat?”

Iată într-o altă poezie cum se tratează cu umor perioada petrecerilor fără sfârşit:

“Bea omul, se veseleşte,
La rele nu se gândeşte
De păcate nu-i e greaţă
Ca albinei de dulceaţă
Of, suflete păcătos
Of, suflete ticălos
Într-o zi o să dai seamă
Şi-oi plăti vamă cu vamă
Azi, te-ntreci în veselie
Amin, suflete să-ţi fie!
De acu` până-n vecie
Nimenea să nu gândească
Că-n lume o să trăiască
Şi că-n lumea asta mare
O să umble pe picioare
Când moartea-i stă în spinare
Fără nici o ruşinare
Chiar şi pe la boieri merge
Şi pe toţi de nume-i şterge
De bătrâni, n-are ruşine
Şi la tineri încă vine
Când bea şi se veseleşte
Atunci moartea-l dibuieşte
De pământ că mi-l trânteşte
Iarbă verde-n cap îi creşte
Ca şi-un câmp verde frumos
Întors de pluguri pe dos
Mi-l ia şi mi-l pune jos
În pământ întunecos
Din curţi albe văruite
Uite-aşa pe negândite
Şi pe ăl de-i împărat
Îl trânteşte mort în pat
Din palatul luminat
Fraţi, surori s-or învrăjbi
L-or jeli, nu l-or jeli
Sărindare or plăti
Pân` la groapă l-or porni
După scoaterea din casă
Alţii s-or certa la masă
Avuţiile-i rămân
El pleacă ca un străin
Precum scrie şi la carte,
Ia fă-ţi, suflete, dreptate.”

Dincolo de umor, dincolo de oboseala sărbătorilor, este de reţinut faptul că este extraordinar că suntem împreună. Ne aşteaptă un an nou de muncă, dar până atunci daţi-mi voie să ridic simbolic un pahar de vin şi să vă trimit parfumul unei crenguţe de busuioc de lângă icoană, stârnit de aripioara unui înger vesel. Desluşesc în sufletul meu un colind curat, în care “florile” grâului, ale vinului şi ale mirului ne întăresc în taina creştină a cuminecării şi ne fac mai buni.
Gestul meu se doreşte a fi întăritor de prietenie, vă spun La mulţi ani tuturor acelora care purtaţi numele de Ştefan, Vasile şi Ion şi îmi doresc pentru noi toţi, vremuri mai bune şi mai tihnite.