Cei Trei Ierarhi

Duminică, 29 Ianuarie 2012 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Nici un comentariu |

Oamenii simpli, întotdeauna apropiaţi de adevărata credinţă, au simţit nevoia de a explica faptele biblice pe înţelesul lor şi al celor care îi înconjurau între care se aflau şi copiii. Din acel bun meşteşug românesc al lui…” Înşiră-te mărgărite“ şi “A fost odată ca niciodată”, s-au născut poveşti minunate printre care şi cea a unor fraţi pe nume Vasile, Grigorie şi Ioan. Se spune că tatăl acestor copii îşi pusese nădejde mare în timpul în care copii lui vor creşte şi vor salva ţara de hoardele barbare care năvăleau an de an, distrugeau satele, furau bucatele, necinsteau femeile şi fetele şi furau toţi băieţii până în cinci ani după ce îi puneau la un fel de probă: le arătau un ban şi o lumânare; băiatul care alegea lumânarea era luat de barbari şi dus în ţara lor, băiatul care lua banul, era omorât pe loc.
Tatăl celor trei băieţi, le-a vorbit pe înţelesul lor în aşa fel încât, ei să priceapă că trebuie să stea ascunşi în codrii cei adânci şi neştiuţi, unde după ce vor creşte îndeajuns, să înveţe lupta corp la corp, lupta cu sabia şi cu paloşul. Le-a mai spus să iasă de acolo numai când vor simţi că sunt bine instruiţi, să-i conducă în luptă pe semenii lor. Tatăl se îngrijise din timp şi ascunsese într-o peşteră răcoroasă merinde şi haine pentru mai mulţi ani. I-a dus acolo, şi-a luat rămas bun de la ei şi i-a lăsat în grija lui Dumnezeu. În marea lui milă şi dragoste pentru oamenii din sat, Dumnezeu a făcut ca aceşti băieţi să doarmă neîntrerupt 11 ani. S-au trezit flăcăi înalţi ca brazii, au învăţat repede mânuirea armelor şi au coborât în sat tocmai când barbarii treceau prin foc şi spaime toată suflarea satului. Grigorie, Vasile şi Ioan i-au îmbărbătat chiar şi pe cei bătrâni şi pe femei să sară la luptă. La chemarea lor, nimeni nu a mai stat pe gânduri pentru că erau atât de puternici şi de curajoşi încât lumea a crezut că ei îşi luaseră şi frumuseţea şi puterea şi curajul din codrii cei adânci şi din somnul de 11 ani dat de Dumnezeu la care se mai adăuga şi dorul adânc al tatălui lor de a vedea într-o zi cum lumea trăieşte liberă. Când luptele s-au terminat şi oamenii au văzut că cei trei tineri nu au nici o rană, au crezut că sunt sfinţi. Au construit o sfântă mănăstire în satul lor al cărei hram a fost hotărât să fie al sfinţilor Vasile, Grigorie şi Ioan.
Ne putem întreba de ce sunt prăznuiţi într-o singură zi trei mari sfinţi ai credinţei creştin-ortodoxe, sfinţi care au numele şi faptele deja celebrate tot în cursul lunii ianuarie: Sfântul Vasile cel Mare pe 1 Ianuarie, Sfântul Grigorie pe 25 Ianuarie şi Sfântul Ioan Gură de Aur pe 27 Ianuarie. Răspunsul la această întrebare vine către noi din timpurile vechi, din vremea domniei împăratului Alexie Comnem care şi-a început domnia în 1081. În vremea aceea s-a iscat o neînţelegere între câteva grupuri de creştini care risca să devină din ce în ce mai mare asemeni unui bulgăre de zăpadă în rostogolire. Nu se puteau pune de acord în privinţa ierarhiei acestor trei sfinţi: care este mai mare, mai strălucitor, mai folositor cetăţii, mai înalt în sfinţenie şi în cuvânt.
Despre Sfântul Vasile cel Mare, se spunea că se aseamănă la fapte cu îngerii, că nu se grăbea să ierte păcatele oamenilor, că avea o fire hotărâtă şi nu arăta nici o slăbiciune omenească atunci când a trăit şi el ca om pe pământ.
Despre Sfântul Ioan Gură de Aur, se spunea că avea o vorbă atât de dulce, de aşezată şi convingătoare, încât reuşea numai prin cuvânt să intre în sufletele şi în minţile oamenilor cărora li se adresa. Cu dulceaţa graiului, puterea şi adâncimea cuvintelor sale, convingea marile mase de oameni să se îndrepte către pocăinţa.
O altă parte a credincioşilor înclinau balanţa spre dumnezeiescul Grigorie şi aduceau ca argument faptul că prin învăţătură îi întreacea cu mult pe Sfântul Vasile cel Mare şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Se ajunsese atât de departe încât creştinii se împărţeau în vasilieni, ioanieni şi grigorieni. Această stare de fapt i-a nemulţumit în primul rând pe înşişi sfinţii puşi în discuţie.
Aceştia s-au arătat aievea şi în vis, unul câte unul şi apoi toţi trei în faţa unui bărbat înţelept care se numea Ioan. Acesta era cunoscut atât pentru scrierile sale, cât şi pentru faptele lui pline de dragoste pentru semeni.
Sfinţii l-au îndemnat să le vorbească oamenilor despre dreapta credinţă, despre nevoia de a fi împreună cu adevărat, pentru că ei, ca sfinţi nu au nimic de împărţit, nu au teritorii sau subiecte delimitate; fiecare, în timpul său, a fost îndemnat de acelaşi Duh Sfânt să scrie şi să lucreze pentru mântuirea oamenilor. Sfinţii doreau ca lumea să nu se mai certe din motive care nu aduceau nici un folos nimănui, şi în semn de împăcare şi de ştergere a tuturor divergenţelor, doreau ca într-o singură zi, oamenii să prăznuiască în pace şi bună cuviinţă, sub căldura, înţelepciunea şi dragostea lor întreită revarsată asupra oamenilor. Acel om luminat pe nume Ioan, ales anume de cei trei sfinţi, le-a vorbit oamenilor cu convingere şi a dat Bisericii această sărbătoare fixată pentru ziua de 30 ianuarie. Astfel, învăţatul Ioan a îndeplinit rugămintea sfinţilor şi ne-a lăsat în acelaşi timp însemnări referitoare la caracteristicile fizionomice ale fiecărui sfânt, fapt care a venit în ajutorul iconarilor şi al pictorilor de biserici.
Despre Sfântul Ioan Gură de Aur, ne spune că era marunţel la trup, avea un cap mare, faţa cam gălbuie, ochii mari dar adânciţi, îi dădeau o expresie veselă şi luminoasă în ciuda faptului că mai tot timpul cei care îl priveau puteau spune că era mai mult mâhnit decât vesel. Avea fruntea lată şi încreţită, barba scurtă şi rară, obrajii supţi de posturile lungi. Acest sfânt, a explicat pe înţelesul tuturor Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu mare folos. Faptele sale au fost un adevărat izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit 63 de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos timp de 6 ani.
Despre Sfântul Grigorie Teologul, ne spune că era de înălţime medie, avea o faţă cu o căutătură blândă, barba deasă, şi frumos întocmită din foarfecă. Avea părul alb. Bogăţia cunoştinţelor sale teologice erau de neegalat, de aici trăgându-i-se şi numele de Teologul. A trăit 80 de ani, a păstorit Biserica din Constantinopol timp de 12 ani.
Despre Vasile cel Mare, ne istoriseşte că era înalt, uscăţiv, negricios la faţă, avea nasul acvilin, sprâncene arcuite, fruntea posomorâtă aşa cum au cei care sunt profund gânditori şi îngrijoraţi în acelaşi timp. Obrajii săi erau alungiţi şi brăzdaţi, tâmplele adâncite. S-a urcat pe scaunul arhieresc la vârsta de 40 de ani şi a rămas acolo 5 ani, adică până în ziua când viaţa lui pe pământ s-a sfârşit. Acestor descrieri, li se cuvin adăugate şi alte lucruri deosebit de importante legate de aceşti trei sfinţi care au venit către noi din surse diferite. Despre Sfântul Grigorie Teologul ştim că a trăit pe vremea împăratului Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Părinţii lui erau de neam bun şi drept dar în prima parte a vieţii lor, se închinau idolilor. După naşterea pruncului Grigorie, părinţii aceştia au renăscut prin primirea tainei Botezului. Tatăl Sfântului Grigorie a ajuns arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a fost dat la cele mai înalte şcoli, a studiat cu filozofii din Atena, care insistau să îl numească profesor la o catedră de filozofie, dar el a preferat calea bisericii. Toate învăţăturile dobândite au fost frământate de tânărul Grigorie timp de câţiva ani în pustiu. Când s-a întors, pentru meritele sale deosebite a fost numit preot la biserica Sfânta Anastasia din Constantinopol unde a avut mult de lucru cu ereticii prezenţi în cetate. Scrierile lui au rămas vii prin vigoarea argumentelor, din ele străbate o anume linişte şi dragoste, o gândire specială pentru lucrările cu adevărat înalte. Cele cinci cuvântări teologice ale Sfântului Grigorie lămuresc pentru prima oară taina adâncă a Sfintei Treimi. A scris versuri, a întocmit Filocalia împreună cu Sfântul Vasile cu care a fost contemporan.
Despre Sfântul Ioan Gură de Aur se spune că nu trecea niciodată cu vederea, nedreptatea. A înfruntat chiar şi pe împărăteasa Eudoxia pentru fărădelegile şi nedreptăţile pe care le făcea supuşilor săi. Pentru această atitudine de apărare a celor năpăstuiţi, a fost izgonit de 2 ori din scaunul bisericesc.
Iată un fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Ioan Gură de Aur, adresată episcopului Chiriac, izgonit şi el din cetate:
“Deci nu te mâhni, frate Chiriac. Eu, când mă izgoneau din Constantinopol, nu mă îngrijeam de mine ci ziceam în inima mea: de îi este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă, că al Domnului este pământul şi plinirea lui. De vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de Iona… de vrea să îmi ia capul, am pe Ioan Botezatorul, de vrea să îmi ia averea, de va găsi că am, să mi-o ia; căci gol am ieşit din pântecele mamei şi gol mă voi şi duce”.