„Grau inalt, frumos, Trupul lui Hristos”

Joi, 29 Iulie 2010 | publicat in - Traditii | autor - Floarea Calota | Nici un comentariu |

Bunicii mei materni Ioana şi Alexandru, s-au născut şi au trăit în Beuca Teleormanului; au avut parte de călătorii puţine şi nu foarte lungi, exceptând perioada armatei şi a războiului când bunicul a trăit un timp de suferinţă, dar a avut şi şansa să vadă câte ceva din „lumea cea necuprinsă”…

Erau oameni aşezaţi şi gospodari, casa lor tot timpul curată, respira un aer blând, un echilibru între pâlpâirea discretă a candelei, îngrijorarea de pe chipul Maicii din icoană şi cuminţenia Pruncului. Persista în încăperi o adiere de busuioc şi o aromă de pâine caldă. O pace pe care nu am mai regăsit-o în nici o altă casă. În faţa ferestrei întotdeauna plină de flori, era o masă înaltă, aşternută cu o pânză de in cu bagadele pe poale; tot timpul pe masă erau un ceas mare care ticăia hotărât, şi două cărţi: Biblia şi „Singur pe lume” de Hector Malot. Din cea din urmă, după ce o citise cap-coadă de câteva ori, bunicul, parcurgea zilnic o pagină – două şi o închidea cu blândeţea cu care umbli atunci când legi o rană. O mai ţinea câteva clipe cu duioşie în mâinile lui de tâmplar priceput care „încheiaseră” multe obiecte ce ţin de viaţă şi de moarte. Odată, l-am întrebat ce fel de carte este aceea. Mi-a răspuns că „e vorba de unul sângurel rău de tot şi mi-e milă de el…”. Despre Biblie spunea că este o carte grea pe care nu o pricepe oricine. Vorbea cu durere despre pierderea unei alte cărţi: cu cântece ştiute şi neştiute, cu balade vechi. Cândva, o dăduse cuiva s-o citească, a uitat cui şi… „i-a pierdut dâra”. O citise şi pe aceea până o învăţase pe de rost dar, spunea că „una e să ai în cap un cântec şi alta e ca mâine, să piară ca un abur. Alta e să ai lucrul tău pe masă.” Pentru orice se vorbea în casă, la clacă, ori în atelierul lui de tâmplărie, el găsea întotdeauna un tâlc din cartea lui pierdută. Se oprea din lucru şi cu ochii pe jumătate închişi, începea să spună „băsmit”, lucruri în stare să-i minuneze şi pe cei mici şi pe cei mari. Avea o voce frumoasă, plină de rotunjime şi sănătate bărbătească, asemenea acelor glasuri masculine pe care le mai auzim câteodată la radio. Cât „băsmea” el, bunica trebăluia prin apropiere, fără să-l deranjeze cu ceva. El ştia că şi urechile şi inima ei erau tot în povestea lui. L-am rugat odată să mă ajute la o temă de şcoală legată de drumul bobului de grâu, până la pâinea aburindă. Mi-a cântat nişte versuri de o mare frumuseţe pe care le-am redescoperit peste ani în vechiul caiet. Nu mi-am citit tema la şcoală din îndemnul bunicului. El spunea că „vremurile nu-l încap nici pe Dumnezeu, nici crucea.” Îmi fac cu mare întârziere datoria de a citi tema cea adevărată: „Zi de vară, până-n seară/Când a coborât Domnul pe pământ,/Hotare a-mpărţit,/Sate-a răsădit…/În lung şi-n lat/El a tot umblat,/De a măsurat/Pământu cu umbletu/Şi ceru cu stânjenu…/Şi s-a mai oprit/De s-a socotit:/Atunci i-a ieşit,/Că El a croit,/Pământul mai mare/Decât a dorit…/Şi-atunci, l-ambulzit,/De i-a mai ieşit,/Dealuri `nalte, văi,/Toate pentru noi…/Şi munţii înalţi/Greu împovăraţi,/De zăpadă groasă,/Pădure umbroasă…/Câmpul cel frumos/L-a întins pe jos/Cu vite la jug/Şi bărbaţi la plug…/Din bob să răsară,/Grâu înalt de vară,/Grâu de secerat/Şi de măcinat./Grâu înalt, frumos,/Trupul Lui Hristos…/Pe la înserat,/Domnul a plecat/Spre cerul înalt…/El s-a aşezat/Într-un jilţ curat,/Cina, a cinat,/ Şi s-a bucurat/ De sfântă lumină/De loc de hodină…/Într-o altă zi/Domnul l-a trimis/`napoi pe pământ/S-aducă cuvânt,/Pe Sfântul Ion,/Din trei legi nescrise/În suflet cuprinse:/Prima, Crucea Sfântă,/Alta, Legea de Botez,/Cea cu Sfântul Crez;/Şi cea de pe urmă,/Legea Cununiei…/Oamenii-au primit/Legile-n cuvânt/Şi le-au tot cântat,/Pân` le-au învăţat…/Cruce-n casă, cruce-n masă,/În patru colţuri de casă/Crucea Sfântului Botez/Şi-a cuvântului din Crez/Crucea Cununiei Sfinte,/Crucea Sfintelor cuvinte,/Crucea Pâinii noastre sfinte./”
A dorit să mă ajute la temă şi mama tatălui meu şi m-a învăţat un „colind de turtă” pe care mai târziu chiar l-am înregistrat… „Întrabă, mi-ntreabă/Pruncii pe Iisus/Şi-aşteaptă răspuns:/Din ce s-au făcut vinul şi cu mirul/Grâul rumenaş/Aur auraş/…”
Nici colindul de turtă nu a răzbătut până la şcoală. L-am cântat prin casă, oricum, tineri şi bătrâni, purtam taina grâului în noi şi ne bucuram în fiecare vară de colacii trecuţi repede printr-o strachină plină de vin şi miere imediat ce erau scoşi de sub dogoarea ţestului… În câmpiile ce înconjurau satul copilăriei mele, grâul, era în patria lui. Treceam cu vitele pe lângă lanuri întinse de la marginea satului până la liziera pădurii, cale de câţiva kilometri buni. Primăvara devreme, grâul era verde – negru, ca o perie… După câteva luni era înalt, devenea o mare neliniştită ce se decolora încet până devenea aurie. Îmi plăcea să mă ascund în ea şi să mă pierd în foşnetul sunător al spicelor care nu semănă cu nici un alt sunet produs de plante ori copaci în bătaia vântului. Când mă asteptam mai puţin, ţâşnea către soare câte o ciocârlie din lan, ca să îi multumească în felul ei, lui Dumnezeu… Pentru grăunţe, pentru flori, pentru aerul acela clar şi fierbinte al zilelor de vară. Cânta în triluri înalte, şi se repezea în picaj, înapoi la puii ei. Păsările pădurii, vrăbiile, mierlele, toate anunţau prin fâlfâiri de aripi ca ale îngerilor, pâinea cea nouă. Arşiţa zilei, se contopea magic cu umbra pădurii şi mirosurile ei inconfundabile. Seara, destul de târziu când mă întorceam acasă obosită şi mereu preocupată de grija de a nu-i nemulţumi cumva pe părinţii mei pentru felul în care îmi făcusem treaba ce-mi fusese încredinţată, ţărâna mătăsoasă a drumului îmi îmbrăţişa tălpile goale până aproape de glezne…Mergeam înaintea oilor şi cântam…Era atât de natural totul, încât nici prin minte nu-mi trecea gândul că ţărâna m-ar fi putut murdări…oricum, gârla era aproape de casă, mă scăldam şi ziua şi noaptea, pentru bucuria mea şi a apei. Cerul plin de stele, mă veghea protector cu vise cu tot, într-o lume mare şi plină de taine în care grâul, acum îşi spunea povestea. Pe vremea copilăriei tatălui meu, pământurile erau altfel împărţite, fiecare neam cu pogoanele lui. Puţini erau aceia care aveau pământ mult. Îmi povestea cât de greu le era în timpul secerişului, cu căruţa şi boii, cu braţele şi secerea… Se sprijineau pe dragostea lor ancestrală faţă de pământ, pe înţelepciunea bătrânilor, pe cântecele şi obiceiurile timpului, legate de miracolul bobului de grâu. Acum, pământurile s-au întors la vechea lor rânduire, către aceleaşi neamuri, dar din păcate, ne raportăm la ele oarecum înstrăinaţi… Unii le vând uşor şi pe nimic, renunţă la ele ca la o fotografie galbenă de timp, a vreunui străbunic a cărui imagine, parcă, nu se mai potriveşte pe un perete tânăr… Dar aceasta este altă poveste…
Pâinea nouă, se făcea după primul secerat, din primele boabe măcinate de grâu, într-un adevărat ritual aşteptat în fiecare vară. Când am mai crescut, şi am fost acceptată la pregătirea pâinii noi, nu mi-am încăput în piele de mândrie. Primul meu rol a fost acela de a turna apă călduţă dintr-o oală de pământ, deasupra mâinilor mamei, care frământa făina cu drojdie într-o copaie de lemn. Câteodată, mă lăsa să pun şi sare. Aduceam lemnişoare subţiri şi uscate şi le aşezam sub ţest. Ţestul este unul dintre obiectele fabuloase ale copilăriei mele: era făcut din pământ roşu, balegă de cal şi apă. Amestecul acesta era frământat cu picioarele, (de femei curate din punct de vedere ritualic). Călcau pământul în vârfurile picioarelor, în sensul acelor de ceasornic, îmbrăcate în cămăşi lungi albe, suflecate la brâu cu betele. Nici una nu avea voie să se oprească sau să se aplece, până nu terminau de frământat, pentru că altfel, se spunea că ţestul va crăpa la primul foc. Din lutul acela, se construia ţestul în forma unui clopot, aşezat pe o movilă de pământ. Cu un vătrai de fier se făceau două găuri prin care ţestul putea fi agăţat deasupra vetrei. Se lăsa la uscat, până când soarele îl cocea bine de tot. Nu ştiu dacă vă închipuiţi ce spectacol ofereau toate aceste pregătiri minuţioase şi cu câtă dragoste erau făcute. După ce se termina prima ardere a ţestului, mama îndepărta bine jarul de sub el, curăţa bine locul şi aşeza frunze de viţă pe cârpătorul de lemn unde era aşezată pâinea pe un strat subţire de făină. Altă dată, sub ţest, se puneau frunzele unei plante care se numeşte ‘’Floarea Pâinii’’. Peste aceste frunze, care protejau pâinea de cenuşă, se aşeza frumos coca modelată, dospită, crescută, unsă cu ou sau pătlăgică  roşie. Era înţepată cu furculiţa, sau împodobită cu flori împletite din lănţişoare de aluat. Se aşeza ţestul peste minunea asta, se strângea jarul de jur împrejur, şi după o jumătate de oră, pâinea era coaptă. Se umpleau casa şi bătătura de miros de pâine caldă. Îl simt şi acum. Această primă pâine, era întotdeauna împărţită unui copil, împreună cu un bănuţ şi un şnuruleţ roşu. Întotdeauna, înainte de a mânca ceva din rodul pământului, ţăranii dau de pomană. Legătura lor cu Dumnezeu este de neclintit. De pildă, înainte de a băga prima seceră la tulpina grâului, ţăranii se închinau şi se încingeau cu crengi de salcie, păstrate cu sfinţenie de la Florii, din acelea sfinţite la biserică şi păstrate la icoane. Se închinau pentru ca Dumnezeu să îi păzească de furtuni, să nu cadă piatră peste lan, să nu îi doară spatele, seceratul fiind o muncă foarte grea. La sfârşitul zilei de lucru, secerătorii lăsau un mănunchi de grâu nelegat, ca să nu-şi lege norocul şi sporul. Dintotdeauna, ţăranul le-a rezervat grâului, pâinii şi vinului, roluri esenţiale, pe parcursul marilor momente ale trecerii sale pe pământ: naşterea, nunta, şi înmormântarea. Cu pâine şi grâu, erau aşteptate ursitorile, cu pâine şi sare, sunt întâmpinaţi oaspeţii de vază. La datul de grindă al copiilor, se arunca prin casă cu boabe de grâu. La tăierea moţului băiatului (care se întâmpla între vârsta de 1 an şi 3 ani) i se aşeza pe cap un covrig prin care se scotea codiţa împletită spre a fi tăiată de naş sau de naşă. În tot acest timp, copilul era aşezat pe o masă a cărei suprafaţă era acoperită toată cu boabe de grâu. Moţul tăiat, era îngropat în anul agricol următor, în lotul pe care se semăna grâu, sau era păastrat în casă, fiind ferit tot timpul de ochişorii copilului care îl purtase. La ruptul turtei fetiţelor (când acestea împlineau 1 an), se cocea o pâine din făină cernută de doi copii care aveau părinţii sănătoşi. Pe pâine se aşezau diferite obiecte: ac, oglindă, bani, o cărticică, o lumânare aprinsă, un inel, o ceşcuţă de pămnt plină cu boabe de grâu; fetiţa era îmbiată să aleagă 3 obiecte. Se credea că simbolurile lor îi vor defini viaţa ei de om matur. Ca şi covrigul de la tăierea moţului, turta, se rupea deasupra capului copilului şi bucăţile erau împărţite participanţilor la petrecere. Întotdeauna urma o petrecere cu lăutari în adevăratul sens al cuvântului. La nuntă, când mirii ieşeau din biserică, se arunca în cele patru zări cu grâu, pentru bunăstarea lor. Lumânările de la nuntă, se puneau în vase pline cu grâu şi se ţineau aprinse acolo pe toată durata petrecerii. Şi în sicriu se puneau boabe de grâu şi ţărână, ca să nu-i pară mortului rău după truda lui de o viaţă. Se spune că bobul de grâu poartă pe el faţa lui Christos. Întotdeauna, ţăranii mai lăsau câte un petec de grâu nesecerat, întru binele anului agricol următor şi acel petec îl numeau ‘’barba lui Dumnezeu’’.
Adaug amintirilor mele din copilărie şi căutărilor de mai târziu, povestea vieţii unei sfinte, poveste strâns legată de cea a pâinii noastre, cea de toate zilele.
Ziua de vineri 7 august în Calendarul Creştin-Ortodox, este a Cuvioasei Teodora de la Sihla – o sfântă a noastră, a românilor, pe care se cuvine să o cunoaştem şi să o preţuim. S-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători judeţul Neamţ, într-o familie creştină. A crescut, s-a căsătorit la vârsta potrivită, nu a avut copii. Şi ea şi soţul ei au descoperit că adevărata lor chemare era slujirea lui Dumnezeu – nu-şi găseau împreună locul şi liniştea în mijlocul comunităţii săteşti, asemeni altor cupluri tinere. Astfel, au hotărât să se călugărească, el la Poiana Mărului sub numele de Eleodor, ea la Schitul Vărzăreşti – Focşani. După un timp, Cuvioasa Teodora s-a retras în Munţii Neamţului, unde cu binecuvântarea duhovnicului său, a locuit într-o chilie nu departe de peştera în care şi-a sfârşit zilele, care astăzi îi poartă numele. Doar duhovnicul ei ştia unde se află, îi mai ducea câte o haină groasă, lumânări, şi câte un coş de mâncare. Dar după moartea acestuia, Cuvioasa Teodora se hrănea doar cu măcris, alune şi alte fructe de pădure. Căpătase în trup, darul rugăciunii de foc, al răbdării nesfârşite şi al iubirii de Dumnezeu. Nu o mai putea atinge nici o ispită diavolească, nu o mai chinuiau nici frigul, nici foamea. Apă, avea în scobitura unei stânci din apropiere. Păsările cerului au aflat-o, şi îi cărau firimituri de pâine de la Schitul Sihăstria, fapt care a atras atenţia egumenului, care a pus pe doi fraţi întru credinţă să urmărească păsările, să vadă pe cine hrănesc. Călugării au descoperit-o rugându-se, fiind înconjurată de o văpaie de foc ceresc. Cuvioasa i-a strigat pe nume pe fiecare, le-a cerut o haină să se acopere pentru că avea pe ea numai zdrenţe; le-a poruncit să îi aducă un duhovnic. A venit Ieromonahul Antonie, ea s-a spovedit şi a primit Dumnezeieştile Taine şi s-a urcat la ceruri. Până în 1830, a avut mormântul acolo în peşteră, când domnitorul Mihail Sturza i-a mutat rămăşiţele la Schitul Sihla, apoi în satul Miclăuşeni, judeţul Iaşi. Din 1852, sfintele ei moaşte se află la mănăstirea Pecersca din Kiev, aşezate în raclă de preţ pe care scrie ‘’Sfânta Teodora din Carpaţi’’.
Fie ca grâul ţării să nu se termine niciodată şi să avem de-a pururi pe masă, pâinea noastră cea de toate zilele.

Cu drag, a dumneavoastră, Floarea Calotă.