Si s-a numit Ghita!

Joi, 1 Decembrie 2011 | publicat in - Satul si puterea | autor - Vasilica Ghita Ene | Nici un comentariu |

Nu întâmplător porcul românului a căpătat în timp, mai ales la ardelenii mari meşteri în pregătirea bunătăţilor „dăruite”de acest animal generos cu specia umană, numele de Ghiţă. Înainte chiar de a deveni animal de casă, la unii iubitori de animale, şi înainte de a fi demodat în faţa unora care-l consideră vinovat de obezitatea noastră, ba chiar înainte să i se numere pentru verificare la sânge a necesarei lui prezenţe în preajma omului avantajele şi dezavantajele!
Porcul românului şi-a câştigat dreptul de a avea un nume. Şi s-a numit Ghiţă! Simpaticul Ghiţă! Apoi a devenit industrie după care i s-a căutat îndelung originea, i s-a umblat la dosar, l-au numit când dăunător pentru hrana omului deprins deja de secole cu gustul lui, când absolut indispensabil pentru un popor care, deşi mioritic, mănâncă mai mult carne de porc decât de oaie. De vită nu mai vorbim, încă mai gustă românaşul nostru dar, doar gustă. Câteodată, după principiul nimic nu se aruncă, totul se foloseşte, românul supărat pe ideea de cotă, dă laptele Joianei lui Ghiţă fără regrete. Decât la canal, mai bine transformat în pomană pentru porc. Se şi întoarce în felul acesta laptele, şi acesta, când bun, când dăunător, dacă este din resurse interne, la  risipitorul om! Dar asta este deja altă discuţie pe care ne permitem s-o amânăm, de Ignat, măcar, în onoarea lui porcului nostru!
De Ignat lui Ghiţă, i se hotărăşte soarta. Sacrificiu suprem trecut prin focul, „ignis”, magic al supravieţuiri. Ghiţă ne are în grijă, ne asigură supravieţuirea prin moartea lui. Proteine etalon, spun nutriţioniştii, vin de la Ghiţă către noi, lipidele, mult hulitele grăsimi  protectoare ale corpului uman, sar şi ele să ne apere de, spun specialiştii, unele forme de cancer. Apoi doze serioase de minerale, zinc, fier, fosfor, magneziu, trec din carnea porcului în noi, mai repede, pentru că-l avem pe Ghiţă la îndemână. De ce să căutăm aceste trebuinţe ale noastre în muşchiul argentinian de vită, peste un milion de lei vechi pe un kilogram, în somonul norvegian, , în brânza elveţiană, şi acestea două, cu zeci de lei pe suta de grame, când îl avem pe Ghiţă al nostru la îndemână. Cu toate ingredintele necesare sănătăţii noastre la purtător. Rămâne doar să mâncăm cu grijă şi responsabilitate o carne a cărei producere stă în mâinile noastre.
Am aflat că, deşi nu avem încă ieşire pe piaţa internaţională cu carnea de porc, România dispune de cele mai moderne ferme de creşterea porcului şi, deşi posibilităţile de producere sunt mari, rulăm, anual, peste 4 milioane de capete porcine, potrivit ultimului recensământ agricol. Din 2007 există pe piaţa aceasta, grupate într-o cooperativă,” Muntenia” se cheamă, 70 de ferme de creştere a porcilor. S-a plecat de la 1000 de-ai lui Ghiţă şi s-a ajuns, în 2011, la 450 000-500 000 de porci, livraţi la 90-100 de zile şi la greutatea de 100 de kilograme fiecare. Interesant este că datorită hrănirii deosebite pe bază de cereale româneşti, sută la sută, Ghiţă al nostru are un gust râvnit de toată lumea consumatoare de o asemenea carne, că este de pe la noi, că este de pe alte meleaguri, astfel încât, intuind pericolul, europenii oficiali care au promis liber la export pentru Ghiţă când scapă de belele, adică de pesta porcină, efectele acesteia, şi scăpase, n-au dat, încă, OK-iul şi, probabil, nu-l vor da mult timp de-aici încolo. Românii consumă carne de porc mai mult decât produce, deci se importă la greu. Ce uşurare pentru importatorii şi protectorii acestora! Am putea să mărim capacităţile de producţie, pe plan intern, mai ales în micile gospodării şi am rezolva şi o dezvoltare ingenioasă a economiei folosind cum se cuvine toate resursele satului românesc. Dar ce interes avem să-l scoatem la lumină pe prietenul Ghiţă?! Niciunul, nu?! Poate doar ca să bifăm îndeplinirea sarcinii europene, ca nişte ascultătorii ce suntem, de a-l asoma pe Ghiţă al nostru în semn de iubire. Şi-atât!