La mine acasa… n-am voie!

Joi, 17 Noiembrie 2011 | publicat in - Satul si puterea | autor - Vasilica Ghita Ene | Nici un comentariu |

La mine acasă n-am voie să calc pe pontonul lipit de malul braţului Borcea! Nu-mi vine să cred! Şi asta îmi spune paznicul din vadul podului unde mi-am petrecut o bună parte din copilărie, tânăr român în slujba unor străini ce au pus ”laba” pe cele 10 000 de hectare cultivate în baltă, pământuri tinere despre utilitatea cărora totdeauna au existat păreri contradictorii, că nu ne trebuiau, că s-a distrus mediul în zonă, că era nevoie de baltă şi-atât, etc! Fur câteva poze, cu telefonul, de la distanţă! Etot ce pot să fac! Ironia sorţii o face faptul că eu sunt fiica  unui podar celebru, pe vremuri, care şi-a dus toată viaţa în locul cu pricina unde, acum, am nevoie de aprobare ca să păşesc. Sunt tristă şi umilită! N-am cui mă plânge, proprietatea străinului trebuie protejată. Cât a fost a noastră n-a avut nevoie de protecţie dovadă este chiar înstrăinarea ei. Închid ochii şi-mi imaginez furnicarul din vadul podului de altădată, la vreme de campanie, când camioane, remorci, căruţe cu cereale traversau, cu bacul, Borcea,  din baltă către sat Pescari, mecanizatori, crescători de animale, o mulţime colorată, obosită, dar cu un scop în viaţă! Dacă mă străduiesc, le aud glumele, le simt liniştea şi armonia. Nu erau bogaţi, dar nici n-aveau spaima zilei de mâine, ca acum. Nu aveau îngrijorarea tânărului paznic responsabil cu protecţia averii sale înstrăinată ca o baie turcească de pe vremuri!
Mă gândesc acum, ce ştim noi despre cei care sunt dincolo de ciudata protecţie? Mai nimic! Se păzeşte cu străşnicie orice informaţie, nici chiar oamenii din sat nu vorbesc despre ei. În schimb, mai toţi românii ştiu multe, şi nu neapărat adevărate, bârfe despre proprietăţile „furate” ale românilor. Cu câtă voluptate macerăm astfel de vorbe despre românii care au mai multe sau mai puţine proprietăţi, îi invidiem, îi înfierăm, le atribuim tot felul de defecte. Suntem mieluşei, însă, când este vorba despre italienii, portughezii, arabii, turcii, francezii, etc care au simţit potenţialul agricol al României şi au intrat în posesia a peste 1 milion de hectare de pământ în condiţiile pe care le-au dictat ei şi la nişte preţuri de produse second hand.
Nu-i mai puţin adevărat că au găsit şi vadul necesar. Ţineţi minte?! S-a umblat la sfânta Constituţie pentru  unele trebuinţe şi, „întâmplător” s-a creat şansa pentru străini de a cumpăra pământuri, tocmai când aceştia aveau probleme cu alimentaţia, cu pământurile lor mai obosite şi mai scumpe şi…au găsit rezolvarea, cu ieftinul şi ecologicul fertil pământ românesc. Gata de cumpărat.Nici măcar împachetat şi cu fundiţă ca pe un cadou! Între 1200 şi 3000 de euro hectarul, mare ghişeft, aproape gratis. „Asta-i pohta ce-a pohtit orice vântură lume!” De multe ori, tranzacţiile au fost şi sunt mediate de vânzători români, veşnicii intermediari, păcălitori de bătrâni ţărani părăsiţi şi singuri, intermediari care şi pe mămicile lor le-ar tranzacţiona pe nişte euroi, acolo, pieri-le-ar numele în deşertul uitării! Aceştia sunt trădători ai spaţiului rural şi ai căror urmaşi, sper, vor plăti cu singurătatea seminţei lor dar , ca să le găsim o scuză obiectivă iar noi să avem parte de o explicaţie profundă a fenomenului aceştia nu ar fi putut să producă o asemenea tragedie dacă n-ar fi avut de partea lor lacunele legilor româneşti cumulate cu lipsa protecţiei necesară ţării României şi poporului român!
Sunt străin în ţara mea şi în satul meu! Curând voi cere voie să intru în propria casă, să stau la propria masă şi să-mi iubesc  propriul neam! Voi lua amintirile cu mine, cel mult, şi mă voi cufunda în ele ca să nu mor de dorul propriei identităţi până când acestea vor ajunge şi ele de vânzare!