Dragostea de mosie

Joi, 19 August 2010 | publicat in - Satul si puterea | autor - Vasilica Ghita Ene | Nici un comentariu |

De Colţii Babii, aproape c-am uitat,
Şi satul meu, săracul, cumplit s-a supărat;
S-a lepădat de fiii ce i-au trădat fiinţa,
I-a tot lăsat prin lume să-şi depene dorinţa.

Deunăzi, în câmpul cu Colţii Babii-n drum,
S-a repezit în mine uitarea din cătun;
Şi c-o durere scurtă în pasul rătăcit,
Mi-a luminat cărarea spre satul meu iubit.

O lacrimă am prins-o în barba tremurândă,
Ştiam că n-are cine-o şterge c-o mângâiere blândă;
Cei care ar fi plâns, la revederea mea,
S-au dus… şi mă privesc de sus, de pe o stea!

Am scris această poezie de curând, când, la un moment dat, am realizat că viaţa de jurnalist te poate pierde pe drumuri străine de convingerile tale iniţiale şi-ţi poate răpi identitatea. Sigur că aceasta se poate întâmpla cu ajutorul tău. Majoritatea „ajunşilor” în această meserie se ţin scai de o soartă imaginară din care trebuie să dispară realitatea care l-a produs, mai ales dacă s-a dovedit a fi precară şi obligatoriu de ascuns. Toate creaţiile lor abundă în comparaţii din care sigur moşia noastră, românească, iese rău şifonată. Nimic nu mai este în România pe gustulsău marcat de noua identitate.
Am fost împreună cu un astfel de jurnalist într-o ţară străină şi l-am surprins, chiar dacă nu stăpânesc limba străină a ţării respective prea bine, comentând  tradiţia gastronomică românească ca fiind nesemnificativă în nici-o direcţie, că până la urmă şi bietele sarmale nu sunt de origine românească, şi că oricum mâncarea cu care a fost crescut de a devenit aşa mare şi inteligent nu este sănătoasă şi nici prea originală, este prea grasă, prea consistentă, prea primitivă, că oricum mâncarea cea mai bună din ţărişoara noastră este furată din tradiţia altor popoare. Atunci eu, în timp ce mă luptam cu o ceaşcă, nu o farfurie, de supă, foarte sărată şi colorată, în care pluteau minuscule firicele de fidea ca cele din pachetele acelea de supă instant, şi realizând că nu-mi voi sătura foamea, l-am întrebat, scurt, în româneşte, de ce face asta?! A dat din umeri speriat că am înţeles, chiar dacă nu se aştepta, sensul periculos de pervers al cuvintelor lui, chiar ascunse de după limba cu care jongla mai bine decât mine, şi mi-a spus senin, cu vinovăţie, ca o mâţă prinsă la oala cu smântână :”da, ce, nu-i aşa?”  Nu, nu-i aşa,i -am răspuns, iar atitudinea ta este absolut gratuită, şi nu te ridică în nici-un fel într-o poziţie specială dacă îţi bârfeşti, că asta faci, ţara, satul tău, în care s-au născut toate mâncărurile care te reprezintă! M-a privit agresiv şi din clipa aceea m-a ignorat total, pe toată perioada şederii noastre acolo.
Nu este prima dată când am asistat la un asemenea comportament, şi am fost martoră şi la astfel de discuţii în care persoane din România marcate de viaţa grea dusă pe acasă şi paraşutate, absolut conjunctural  în poziţii superioare altora, încearcă să se extragă din context negându-şi originile. Ca să fiu acum etichetată ca un patriot desuet, le doresc acestor nefericiţi apatrizi să se înţepe din când în când cu Colţii Babii, special spun „Babii” şi nu „Babei”, pentru nuanţare, ca să le revină dragostea de moşia proprie, şi, poate, vor avea pe cineva, atunci când le va fi dor, care să le şteargă, cu mângâieri, lacrimile!