Cu rosiile, la facultate

Joi, 5 August 2010 | publicat in - Satul si puterea | autor - Vasilica Ghita Ene | Nici un comentariu |

De curând prietenul meu bun, ţăranul, producător de legume la Vidra în buza Bucureştiului, preşedintele Cooperativei legumicole din comuna aceasta,  m-a invitat la Universitate în centrul capitalei. Motivul?! Nu era nevoia de educaţi şi nici vreo întâlnire de afaceri, ci, pur şi simplu, mă invita la târg, să văd cu ochii mei frumoasele şi chinuitele producţii ale legumicultorilor ce, iată, cu permisiunea primăriei marelui oraş se puteau vinde respectând un mercurial afişat, spre beneficiul tuturor părţilor interesate.
Roşii cu alte cuvinte, imediat lângă lăcaşul de învăţământ cel mai râvnit poate din România. Un domn şi la înfăţişare, dar şi la cuvinte a părut chiar deranjat de apropierea roadelor pământului de marea cetate a învăţământului românesc pe strada Edgar Quinet, acolo unde asfaltul poartă urmele învăţaţilor lumii. Mai mult, s-a arătat contrariat, zgomotos, s-a şi manifestat ca atare: ”dom’le, nu mai există pic de respect în ţara asta, unde roşiile sunt aduse la facultate”.  Ruşinaţi, mai puţin omul meu, legumicultorii i-au ţinut piept cârcotaşului, şi i-au amintit că toată lumea mănâncă, chiar şi cei din centrul Bucureştiului, chiar şi învăţaţii, mai ales că la Muzeul de istorie, la câteva zeci de metrii de locul cu pricina, mai era deschis un târg de produse tradiţionale ca mai multe altele  ce împânzesc oraşele ţărişoarei noastre, la sfârşit de săptămână. De altfel, doi dintre producătorii aflaţi cu legume în preajma Universităţii erau ei înşişi absolvenţii de studii universitare, unul profesor la Voineşti, în judeţul Dâmboviţa, celălalt director de şcoală la Vidra, iar prietenul meu, organizator, inginer în ale agriculturii.  Toate aceste amănunte i-au mai tăiat elanul critic boierului cu nasul prea sus pentru a putea mirosi o legumă proaspătă în preajma lăcaşului sfânt al luminaţilor neamului.
E bine, este rău, nu ştim, dar cred că pentru cumpărători este extraordinar să ai ocazia, nu, să achiziţionezi la preţ stabil, legume proaspete, direct de la producător. Piaţa agroalimentară propriu-zisă oferă mai rar această oportunitate, alesul acestei zone fiind în exclusivitate intermediarul care face legea preţului sau comerciantul care achiziţionează mai întâi marfa din import după care, strâmbă din nas la cea autohtonă. A fost şi producţie proaspătă  la 1 leu kilogramul, roşii, ardei, ţelină, morcov, cartofi, bine, mai mici, dar perfect sănătoase. Este o formă de desfacere, poate insuficient aprofundată de cei care au pus-o la cale, dar este  un loc numai al celor care vin la piaţă cu gândul de a face un schimb serios şi echitabil de efort pe care, fiecare îl poate măsura valoric, în bani. Negativ poate să fie în cazul acesta, considerat, faptul că târgurile acestea nu au aceiaşi instanţă, că în spatele mulţimii de organizatori de târguri, prin Bucureşti, se află personaje diferite, cu interese, mai mult sau mai puţin, la vedere şi care nu întodeauna urmează obiectivele care au stat iniţial la baza  conceptului de târg volant.
Să remarcăm aici, mai ales în cazul târgurilor tradiţionale, prezenţa unor mărfuri pentru care nu se justifică deloc, ba chiar deloc, titulatura de… tradiţional, dar cei care aplică ştampila aceasta unor astfel de găselniţe ştiu de ce fac, ceea ce fac. Aş merge până acolo şi aş considera utilă “o trecere a lor în revistă”.
Modelului de la Bucureşti, de valorificare sigură a produselor legumicole i se contrapune, cel de la Timişoara, dl. Ioan Jivu aduce coşul săptămânal cumpărătorului, pe bază contractului semnat încă din toamnă, acasă sau la un loc bine stabilit, la preţ fix şi încărcat cu legume ecologice, acum şi cu brânzeturi, lapte şi ouă, achiziţionate de la agricultorii atestaţi că lucrează în regim ecologic. S-a încercat modelul francez este acesta, de inspiraţie japonez, şi în alte locuri din ţară. A pătruns acum şi în judeţul Arad, şi în Mehedinţi, a fost şi subiect de presă al Comisiei Europene de la Bucureşti, până la urmă merge la Timişoara, 200 de familii se aprovizionează în acest fel. La început erau doar câteva, nimeni nu zice că toate modelele trebuie să semene între ele, dar, ca să tragem o concluzie, nu spunem că nu este bine să vindem roşii lângă facultate, nici că nu credem în agricultura declarată ecologic, ci doar că politicile agricole din România încă mai bâjbâie!