„Semne bune, anul are?!”

Joi, 15 Decembrie 2011 | publicat in - Satul si puterea | autor - Vasilica Ghita Ene | Nici un comentariu |

„Semne bune, anul are” spuneam noi când mergeam cu colindul, mai ales la pluguşor! Ne plăcea optimismul pe care vorbele acestea ni-l transmitea  nouă, copiilor de ţărani ce ne aflam, la cumpăna dintre ani, veseli transmiţători de gânduri curate celor ce sperau ca sub zăpadă  totul să fie  o dulce promisiune de pâine. De aceea, acum, când zăpada lipseşte, iată, în decembrie, după ce a lipsit serios luni de zile şi apa, încă insuficientă pentru pământul însetat, şi-acum,  îmi vine să nu mai îngân, la pluguşor, „semne bune, anul are”. Este drept, cu pluguşorul nu mai merg de mult pe la geamurile luminate de aşteptarea celor ce vor să fie colindaţi, dar nu contenesc să nu cânt, din 24 decembrie până pe la Sfântul Ion, în gând, colindele copilăriei mele de ţăran aflat, îmi spun fără încetare, vremelnic, pe la oraş. Îmi spun asta, de ceva ani, de peste 35.
Am plecat acum câteva zile să desăvârşesc Ignatul la ţară, (unde astfel aş fi putut să mai fac aşa ceva), mai devreme decât ar trebui, cu frica în sân pe care o încerc din copilărie de fiecare dată când sunt nevoită, mânată de tradiţia pe care am datoria să n-o pierd, să particip activ la tăierea porcului pe care am reuşit, în ciuda crizei, să-l creştem familia noastră şi anul acesta. Deci, nu l-am tăiat de pe listă. În ceea ce mă priveşte, un ochi râde, în timp ce celălalt plânge, într-o asemenea acţiune. De fiecare dată, mă ascund, cu mâinile la urechi, prin cel mai dosit loc al casei până când bietul Ghiţă este sacrificat, asomat sau nu, după care mă avânt în păstrarea întregului ritual, ca biet om ce sunt supus vorbelor de tipul, „viaţa merge înainte”cu gura plină de pomana porcului cu mămăligă, că tot suntem în post, nu?!
Dar nu despre slăbiciunile omeneşti vroiam eu să vă vorbesc ci, despre vremea aceasta capricioasă ce se joacă cu aşteptările noastre, întodeauna mai mari decât acţiunile, şi care sunt legate, mai mult ca niciodată, de „primăvara” instalată în  firea iernii, nelalocul ei, până la urmă, în actualul decembrie. Cu gândul acesta, am avut ocazia să văd, pe stânga şi pe dreapta câmpului teleormănean, grâul. Bietul grâu, am învăţat să-l citesc, ăsta n-a fost pus, mi-am zis, în septembrie-octombrie, precis, abia prin noiembrie, cred! Prea este pricăjit sărmanul, mai răruţ şi cam gălbuţ. Gândesc în continuare poate că-i bine că-i mai cald şi plouă niţel, vor mai răsări, probabil, ceva boabe încă neâncolţite, până dă, dacă o da, zăpada. Căci, îmi spunea mie fermierul Ştefan Poenaru de la Agrofam Feteşti, Ialomiţa, că doar vreo 60% din grâul pus în toamnă a fost aşezat în brazdă în perioada optimă. Asta înseamnă, după calculele specialiştilor, că pentru fiecare zi de întârziere la semănat, începând cu 1 noiembrie, se pierd la hectar 100 de kilograme boabe de grâu în condiţiile în care producţia medie în România, la această cultură este doar de 3000 de kilograme pe unitatea de suprafaţă. Deci recolta poate fi dijmuită cu cel puţin 500-1000 de kilograme pe hectar. Mult, dacă ne aducem aminte şi faptul că nu s-a însămânţat cât s-a propus, în nici un caz la nivelul anului 2010. Să ne bazăm doar pe producţia de grâu obţinută în 2011, nu cred că este cazul, este aproape vândută chiar dacă a însemnat 7,2milioane tone! Poate doar pe acea ascunsă şi nedeclarată producţie de 1,5 milioane tone de care ne vorbea domnul ministru al agriculturii Valeriu Tabără că ar exista pe la producătorii mici dar, cine, la modul serios, i-a luat vreodată în seamă, ca bază, pe aceştia?! Cine să le ofere acestora importanţa pe care o au în economia de piaţă dacă atunci când trebuie să vândă, datorită preţului mic, sunt nevoiţi să ascundă producţia după ce mult timp au fost păcăliţi de samsari  şi de oficiali?!
Grâul românilor ascultă colindele surde,de dragul lor ar vrea să se ridice din cenuşă, s-ar putea să şi reuşească ploaia asta măruntă şi zgârcită pare totuşi că-l ajută, lipsa zăpezii a îngheţului aşijderea, şi cam atât! Să fie aceste anomalii „semnele bune”, singurele ajutoare ale românului păcătos care mănâncă încă, pomana porcului, în virtutea tradiţiei?! Să fie! Că  doar cerând celui de sus de tot, prin incantaţii tradiţionale mai putem spera în vorbele, „semne bune, anul are!

Colind şoptind

Din Crăciunu-n satul meu ce nu mai este
Nu mi-a mai rămas decât o poveste
Despre cum umblam prin zăpada fină
Şi colindam pe la ferestre cu lumină.
Noi, copiii, de Crăciun, petreceam
Colindând; în colinde ne întreceam.
După care,  binemeritată răsplată,
Traista cu bunătăţi ne era încarcată.
Spre altă fereastră pe uliţă porneam,
Până târziu în noapte, colindam.

Larma uliţei s-a stins - satu-i pustiu -
Acolo nu prea mai vezi ceva viu.
Multe dintre case nu mai au mâine.
La poarta lor nu mai latră un câine.
Lenuţa, Maria nu mai sunt, nici Anica
Nici Stănică ce cu băţul se lupta cu frica.
Toma a fost de uitare sedus
Ica a venit la oraş doar cu biletul de dus.
E iar Crăciun: ce-aş mai vrea să colind!
Dar cum sat nu mai este, colind şoptind.