„Muntii nostri, aur poarta…”

Joi, 21 Ianuarie 2010 | publicat in - Satul si puterea | autor - Vasilica Ghita Ene | Nici un comentariu |

Nu neapărat, la aur, mă gândesc, atunci când recit această poezie-cântec, ci la oile noastre care împodobesc munţii, rotunde şi preţioase ca nişte ghemotoace de aur alb şi care, prin existenţa lor au dat sens vieţii materiale şi spirituale a poporului român. Mioriticul cioban  de pe meleagurile noastre acceptă moartea… o aşteaptă… observaţii, de milenii, pe aceleaşi coordonate existenţiale, eu aşa judec, oferind, ca jertfă, pentru un nou început, chiar fiinţa lui, preocupările lui. Din cenuşă, de fiecare dată, se reface. Mica şi simpla economie a ciobanului român a reuşit să se menţină pe piaţă sub toate formele… consumatorul, român sau străin, este fermecat de gustul minunat al ”Brânzei de Sibiu”, al „Caşcavelei de Valea Doftanei”, al „Brânzei în coajă de brad”, al brânzeturilor produse tradiţional, într-un cuvânt!
Îmi spunea dl. Gheorghe Neaţă, directorul general al Agenţiei Naţionale de Ameliorare şi Selecţionare în Zootehnie că la un târg agroalimentar internaţional, ministrul polonez al agriculturii nu se putea desprinde de o farfurie cu brânză telemea românească şi de un pahar de vin românesc exclamând: ”Habar nu aveţi ce minunăţii puteţi să oferiţi Europei!”.
Recent, la Berlin, la Ziua României din cadrul Expoziţiei internaţionale pentru Industrie Alimentară, Agricultură şi Horticultură „Săptămâna Verde”, vizitatorii au stat şi de câte trei ori la rând pentru a servi brânză, sarmale, miere, palincă, magiun.
De aceea mi se pare îndreptăţită dorinţa fermierilor români de a accede din nou la subvenţiile europene şi naţionale şi în 2010, şi pe mai departe, mai ales că ele n-au atins niciodată nivelul celor acordate fermierilor din celelalte ţări europene.
De altfel, după audierile din Parlamentul European, noul comisar cu agricultura, românul Dacian Cioloş, a precizat, referindu-se la subvenţiile din agricultură că „…nu este adeptul eliminării plăţilor directe, la hectar”. El a vorbit, însă, despre echilibrarea acestor plăţi şi, ulterior, acestea să fie distribuite în funcţie de rezultatele fermelor care de altfel trebuie să practice, pe viitor, o agricultură integrată care să elimine ineficienţa lucrului neterminat.
Revenind la oierii noştri, putem aprecia că ei se confruntă cu nevoia de adaptare la economia de piaţă unde alţii fac legea pe care trebuie s-o urmeze  crescătorii de ovine şi caprine. În pieţe, produsul final, brânza, smântâna, caşcavalul, …este vândut de către intermediarul, posesor de certificat de producător, certificat dat de consiliul local, uneori, foarte uşor. Vânzarea se face la nişte tarabe la care nu au acces fermierii de drept ci  cei care dezvoltă legături dubioase cu şefii pieţelor agroalimentare care taie şi spânzură în zona aceasta. Mi-este teamă că n-o să apuc ziua aceea în care produsul alimentar tradiţional românesc să ajungă la consumator pe o cale legiferată clar şi aplicată corespunzător. Poate doar intervenţia europeană, financiară şi deci şi condiţională să facă ordine în domeniul creşterii animalelor  în România, cunoscută fiind vocaţia de excepţie, acum, a mioriticului ţăran român, posesor de tradiţii de aur în acest sens. Că bine îi stă României cu munţii ei presăraţi cu oi de un aur alb  care să aducă românului speranţa de a trăi din propria strădanie! Căci… cum ziceam: ”munţii noştri, aur poartă… şi nu este cazul” să cerşim din poartă-n poartă!”.