“Al cui esti mai taca?”

Joi, 12 Ianuarie 2012 | publicat in - Satul si puterea | autor - Vasilica Ghita Ene | Nici un comentariu |

Adeseori, când un copil sau un tânăr dintr-un sat se face „zărit” pentru ceva vorbe scoase pe gură sau pentru nişte fapte mai acătări, bune ori rele, imediat este întrebat, „de-al cui eşti, măi, ţâcă ?”, de-al cui eşti, măi, flăcău?”, cu uimirea celor ce nu-şi explică ce neam de oameni ar putea avea aşa o progenitură! De regulă răspunsul este taxat, deja, cu celebrul, „aha”, ca şi cum se ştie, exact, de unde unde vine deşteptăciunea ori prostia, dinspre strămoşul acela  care nu se asemăna cu nimeni la cât de altfel era el şi, este clar, nu ca toată lumea şi, dacă se dovedeşte a fi de bine, veştile către familia respectivă zboară, nu prea zboară dar, dacă-i de rău, află mai tot satul fixând pecetea cu piroanele timpului, a nu ştiu câta oară. Comunităţile mici au listele cu valori bine întocmite, nimeni nu scapă de la etichetare şi acolo trebuie să cauţi explicaţiile atunci când vrei să te lămureşti  şi să decizi cât de important este omul din faţa ta căreia vrei să-i încredinţezi, nu numai atenţia, dar şi o funcţie cu care acesta trebuie să deţină, pe un segment social, pâinea şi cuţitul!
Ştiu şi am învăţat asta pentru că vin de pe listele acestea rurale şi cred în existenţa lor pentru că ce sunt, drăguliţă Doamne, CV-urile din ziua de astăzi dacă nu nişte răspunsuri la întrebarea pe care am ales-o în subtitlu?! Cum îşi alcătuiesc distribuţia economică, spre profit, firmele particulare care pun banul unic şi greu obţinut la bătaie, dacă nu ţinând cont de valoarea celui care se va ocupa de afacerile esenţiale ale acestora!
Sau nu este aşa?! Mă întreb unde o fi situat societatea românească, satul, pe lista ei de valori, dacă o fi existând o asemenea listă ori dacă satul merită, din punctul de vedere al celor care o întocmesc, un loc pe această listă?! Pentru că habar nu am cum îşi aleg subiectele de discuţie şi de disecţie realizatorii de emisiuni TV, jurnaliştii de pe la tot felul de publicaţii pentru care satul nu-i decât un loc turistic pe hartă vizitat de Crăciun, de Pasti şi, uneori, cu ocazia unui viol cu babe cu atât mai interesant cu cât se lasă cu victime.
Realizez, de mult timp, de o viaţă în ceea ce mă priveşte, emisiuni pentru ţărani, nu este domeniu rural pe care să nu-l fi abordat şi suflu şi în iaurt atunci când aud o informaţie rebelă despre acesta acolo unde se atacă, doar din când în când, subiecte specifice. De la o vreme chiar stăm de vorbă în emisiunile la care lucrez chiar cu săteni, fără să-i alegem. Ne aleg ei pe noi şi dialogăm pe teme diverse şi trebuie să recunosc faptul că satul este încă la locul lui, „îmbogăţit” cu emanaţiile democraţiei. Percepţia societăţii româneşti este mereu aceiaşi, potrivit acesteia, aşa cum se oglindeşte ea în imaginile care ni se dau la televizor şi în presa  ocazională, la ţară locuiesc toţi oamenii fără dinţi ai României, fără să ne întrebăm de ce nu au dinţi în gură, de ne zâmbesc guri fantomatice fără fund până ne stârnesc mila şi râsul; şi tot acolo locuiesc şi şomerii ţării noastre pe care oraşul îi aruncă, nici un ziarist nu se întreabă de ce sunt ei tocmai aici şi nu altundeva, cu ce trăiesc, cine le-a preluat chinul existenţial. La ţară locuiesc şi o mare parte a ţiganilor României, la marginea satelor, direct lângă lanul de porumb şi de floarea soarelui de unde se alimentează fără probleme, nu-i deranjează nici poliţistul nici ziaristul, nici bulibaşa şi nici chiar proprietarii terenurilor respective pentru că s-ar lăsa cu victime; dispar doar de acolo unde proprietarul devine, nu prea brusc, fiindcă legislaţia este permisivă, italian, turc, portughez, danez,etc, şi care ştie să-şi protejeze proprietatea. Cu aceştia chiar nimeni nu stă de vorbă, „mucles”se zice şi se poartă, informaţia este protejată, discret, de afişe de tipul „proprietate privată” sau de bodigarzi. Aici nu mai este ”la ţară”, suntem în prelungirea unor state pe teritoriul României unde n-are nimeni ce căuta, acolo deja se trăieşte în cealaltă lume unde nu te întreabă nimei, „al cui eşti măi ţăcă”?! Şi tot la ţară locuiesc copiii care lasă şcoala proaspăt construită, dotată cu termopane, apă curentă şi WC-uri moderne, şi pleacă cum dă Dumnezeu, cu microbuzul sau pe jos câţiva kilometrii mai încolo către şcoala din primul oraş ce le iese în cale şi pe care nici un jurnalist nu-i întreabă dacă le convine „tratamentul” acesta Iată, dragi colegi din presă, subiecte cu devărat interesante, disecaţi-le dacă aveţi muşchi şi-apoi să vă întrebăm, admirativ, „al cui eşti măi ţâcă?!”