Marea familie de la Caminul de Batrani de la Balcesti

Vineri, 10 Februarie 2012 | publicat in - Reportaj | autor - Letitia Lazar | Un comentariu |

E greu când nu mai ai o familie. Mai greu este sa o iei de la capăt şi să îţi întemeiezi alta. Este greu şi să fii fericit şi să îţi găseşti fericirea într-un colţ  de lume uitat. Peste 50 de oameni însă, au învăţat să zâmbească la Căminul de bătrâni din oraşul Bălceşti. Iubirea de care au atâta nevoie au găsit-o în mijlocul celor 28 de angajaţi, alături de prietenii pe care şi i-au făcut. Fiecare cunoaşte povestea celuilalt. Fiecare are o vorbă bună pentru celălalt. Aici lumea este grea departe de casele lor şi de familii, dar şi-au format o altă familie, o mare familie.

Când am intrat pe poarta Căminului pentru persoane vârstnice din Bălceşti, căldura cu care am fost întâmpinaţi,  ne-a izbit. Oamenii zâmbesc. Ne întind mâna. Ne mai întreabă de vorbă. “Toţi sunt aşa deschişi. Eu cunosc fiecare poveste de aici. Toţi îmi povestesc. Probleme nu am cu ei. Administrative însă, pot spune că mai am. La un cămin sunt de atâtea lucruri nevoie, dar suntem şi mândrii de ceea ce am realizat. Uite, de exemplu, noi avem aproximativ 50 de bătrâni aici şi 28 de angajaţi, din care 19 sunt în compartimentul asistenţă medicală, socială şi îngrijire unde avem 2 medici, 1 psiholog, 5 asistenţi medicali şi restul infirmiere. Ne descurcăm la limită cu cheltuielile. Primim 14 100 lei pentru fiecare persoană dacă stă la noi 30 de zile. Suma cu care contribuie bolnavul este de 600 lei, diferenţa fiind suportată de aparţinători”, ne spune Gabriel Popescu, directorul căminului. Camerele au câte 2 şi 3 paturi, iar bolnavii sunt şi din afara judeţului. Comisia de Acreditare a furnizorilor de servicii sociale din judeţul Vâlcea, după examinarea dosarului de acreditare al Căminului pentru persoane vârstnice Bălceşti, prin Decizia nr. 12 din 30.09.2011, a decis să acorde acreditarea instituţiei ca furnizor de servicii sociale pentru serviciile: Găzduire pe perioadă nedeterminată, asistenţă medicală şi îngrijire, consiliere psihologică. Unitatea mai are locuri şi primeşte în continuare beneficiari, iar ca şi condiţii generale de primire sunt: să aibă vârsta de pensionare, să nu prezinte boli psihice sau infectocontagioase, să poată achita 600 de lei şi să aibă mobilitate.

Bolnavii trimişi de spital înapoi cu o reţetă

“Nevoi sunt multe, la bucătărie ne trebuie faianţă şi gresie, la băi la fel. Trebuie să cumpărăm haine pentru bolnavi. De Crăciun am cumpărat de 270 milioane lei treninguri… Mai avem nevoie şi de maşini de spălat, deoarece acestea pe care le avem sunt foarte vechi. Nu este uşor, dar este o realizare. Avem şi datorii pe care le-am făcut pentru modernizarea spitalului, şi anume pentru achiziţionarea de saltele, şifoniere, noptiere, modificări la bucătărie şi la construirea a câte şase toalete la fiecare etaj, conform normelor de acreditare pentru acest cămin. Dar le vom rezolva uşor, uşor. Mai avem probleme cu pacienţii pe care îi trimitem la spital la Drăgăşani cu salvarea pentru că le scriu o reţetă şi îi trimit înapoi. Nu îi internează. Noi avem lunar prevăzut în buget 1500 lei pentru reţete compensate plus trusa de urgenţă”, ne povesteşte directorul Popescu care este iubit de bătrâni. Fiecare îl opreşte să îl salute sau să îl întrebe câte ceva. El le răspunde cu calm şi ne spune: “Stau cu orele şi le ascult poveştile!”.

Poetul din cămin

Pe Ion Georgescu l-am întâlnit într-o cameră unde ne aştepta cu un maldăr de manuscrise. Pe foi erau scrise poeziile pe care cu drag le-a înşirat cu propriul condei. Le scrie din suflet şi consideră că a scrie poezii este viaţă: “Eu am muncit la viaţa mea. Acum sunt pensionar, am 79 de ani, sunt născut la Frânceşti, dar am trăit în Rm. Vâlcea. Nu am vrut să cresc păcătos. Mi-a plăcut să citesc şi scriu poezii de când eram licean. Cum le scriu? Din ce am trăit şi am văzut eu, îmi culeg inspiraţia. Am să vă citesc o poezie, să auziţi şi dumneavoastră cum sună”, ne spune nea Ion şi îşi pune ochelarii şi ne citeşte:

Bătrani în tranziţie

Mai sunt ai ţării tristă achiziţie,
Ce se-ncălzesc la flacăra durerii …
Urcând Golgota – n drumul zis TRANZIŢIE,
Plângând, ajunşi la capătul puterii.

Aşteaptă trişti, umanul, bunul semn,
De la cei mici, ori “mari”, în rătăcire,
Ori vrei STAFIE cu bocanci de lemn,
Spre a le-ndulci a vieţii răzvrătire.

Cu STEAGUL rupt în bătălii pierdute
Sunt foşti oşteni la tot ce-avea să fie …
Da şi-au crescut urmaşii în virtute,
Şi n-au pierdut războiul pentru glie.

Plevuştile-i agaţă de pulpană
Fiind bătuţi că n-au poveri în mâini
Şi mulţi şi-adună din gunoaie hrană,
Fruştând din raţia haitelor de câini.

Sunt mult prea trişti şi mult prea mult ONEŞTI
Fiind prea săraci, în lacrimi se dezmiardă;
Nostalgici, spre belşugul din poveşti,
Azi resemnaţi, c-au învăţat să piardă!

Ei dorm puţin, învăluiţi de griji,
Învaţă “codul” de a trăi puţin
Şi – aruncă-n iesle mâna de ogrinji,
Spre a-şi hrăni şi vitele cu chin.

Aşa cum sunt, iubesc şi mai respectă,
Înduplecând o clipă mai prosperă;
De-o viaţă văd cum harnica insectă,
Dă încă miere-n viaţa-i EFEMERĂ.

Şi fug în vis, de aşa realitate,
Iar plumbul vieţii, le pare mai uşor.
N-au timp de STELE, nici bani de sănătate;
Mai simt că sunt, şi-s fericiţi că mor …

N-au lemne spre-a-ncălzi o cărămidă;
Ei dorm în frig cu iarna în iubire.
Se învelesc cu-a  vremilor hlamidă,
Visând inexistenţa fericire.

Pe holurile Căminului din Bălceşti l-am întâlnit şi pe Vasile Cârcu de 74 de ani, din Călimăneşti. De ani buni de zile stă prin căminele din judeţ, dar la Bistriţa a avut viaţă grea: “Nu mi-a plăcut deloc acolo. Aici e mai frumos, e linişte. Ne înţelegem foarte bine cu domnul director, nu avem probleme”, ne spune bătrânul.
Ştefan Stanciu este cioban de meserie, a lucrat ani de zile la CAP-urile  Ghioroiu. Zâmbeşte tot timpul şi povesteşte tot.
Elena Preduţ s-a născut în ’45 în oraşul Bălceşti şi nu are nici un fel de venit. “Mi-au tăiat maică ajutorul social”; ne spune bătrâna. “Am dus-o la un medic psihiatru, trebuie să îi facem certificate de handicap”, ne spune directorul care o mângâie pe bătrână.
În fiecare seară bătrânii privesc la televizor pe holul amenajat de angajaţi. Acolo îşi deapănă amintirile, îşi înnoiesc prietenii şi învaţă să se cunoască. Să se accepte ca într-o mare familie.