Intre pamant si cer

Joi, 1 Decembrie 2011 | publicat in - Editorial | autor - Dona Tudor | Nici un comentariu |

Niciun descântec nu desleagă somnul zăpezilor spre fulgul de nea.
Stă pământul, uscat şi mântuitor, sorbind umezeala spre uşurarea treziei grâului.
Neînfrăţit, grâul rămâne un biet călător. E prea îndepărtată pâinea anului ce vine. Doar ţăranul aude neodihna seminţei. Am ieşit şi am intrat, dintr-un anotimp în altul, cu pământul uscat. Cu vorbele  rămase în gâtlej.
Un ghemotoc de cârpe încâlcite. Maşina de produs ploaia nu funcţionează fără maşina de inventat idealuri. Nu poţi să aduni  numai neîmpliniri şi vise retezate.
Cu oboseală, lehamite şi întristare  instaurezi plictiseala. Platoşa de cuvinte bătută cu ţinte de glorie, dăruire, jertfa acoperă sanctuarul istoriei. “De la geneză, românii s-au aflat mai mult în văile plângerii decât pe dealurile cunoaşterii. Momentele scurte de măreţie, urmate îndeobşte de vremuri lungi şi grele de urgie, au făcut din ei “neam de trestie” în trup şi în spirit şi le-au dat energia necesară petru a renaşte tocmai atunci când unii credeau că a pierit orice speranţă”. Cu aceste cuvinte îşi deschide  Aurel V. David o monumentală lucrare apărută la editura Dacoromana intitulată ” Studii de Istorie a Înălţării  şi Declinului Naţiei Româneşti”. Militar de carieră, şef al promoţiei sale, selectat de viaţa  în elita ştiinţifică prin temeinicia studiilor abordate, evoluţia  sub vremuri a profesorului Aurel V. David ar stârni invidia multor scenarişti celebri. Nimic nu a reuşit să-l  clintească. Punctul lui de sprijin a fost “naţia românească” cu cele două elemente nucleare perene: geneza sau facerea lumii ei şi patria ( vatra românească, cu cele trei fundamente strategice: lanţul munţilor Carpaţi, valea Dunării şi litoralul Mării Negre.
“De la geneză, naţiunea română s-a aflat între “legenda meşterului Manole” şi blestemul Mioriţei”, fiind scurte perioade de timp, în conjuncturi favorabile, pe “dealurile cunoaşterii” şi lungi perioade de timp, în “văile plângerii “( într-o expresie populară, “când pe deal şi când pe vale”).
Deşi aşezată de Pronie într-un vârtej geopolitic şi  con geostrategic spre care au privit cu interes şi invidie toate construcţiile mecanice (centre de putere, state de admiraţie), naţiunea română a avut ” vocaţie constructivă”, şi-a clădit şi reclădit mereu casa pândită de riscuri, ameninţări şi stări de pericol din toate părţile (ca o stână la un vad de lupi”), cu resurse proprii, cu o mână pe mistrie şi cu alta pe sabie.
În acest vârtej geopolitic şi con strategic, naţiunea română a reuşit cu mari sacrificii să rămână  “ea însăşi”, adică pe “dealurile cunoaşterii”. Ajunsă în vârf, nu s-a putut menţine, pentru că pământul care-i dă roade a atras ca o himeră pe toţi cei care au vrut “pământ şi apă “fără să muncească şi să plătească. De aceea s-a prăvălit, nu atât din cauza slăbirii trupului ci din  cauza nesupunerii în lucrare a minţii tocmai în momente în care trupul şi mintea au trebuit să se împreuneze şi să rămână împreunate.
Presată de “vremuri” şi de “vânturile” care au bătut cu furie din toate părţile, la toate marginile de hotare, pentru a sparge nucleul, naţiunea română a fost împinsă şi nevoită să coboare şi să se rostogolească pe pantele văilor plâgerii, spre hăul prăpastiei. Dar, Pronia a făcut  ca întotdeauna înainte de a ajunge în prăpastie,  să fi venit “mintea românului de pe urmă”, a sărit peste prăpastie şi a început să urce, iar ciclul istoric s-a reluat, pe alte coordonate cu fond comun, dar cu formă şi conţinut specific.
Genialul Constantin Brâncuşi, a cărei minte a străbătut mileniile, până în vremurile genezei, a simbolizat cu dalta lui de maestru această devenire, în Coloana fără de  sfârşit , care arată cum s-au integrat românii “în vremuri”, când au fost “sub vremuri” şi când le-au stăpânit, când  au fost strânşi în chingile istoriei şi când au renăscut şi s-au eliberat pe sine.
Nimic nu s-a făurit fără jertfă pe pământul românesc, generaţii după generaţii fiind nevoite să jertfească  tot ce aveau mai scump (valori, interese, nevoi).
În faţa pericolelor de toate felurile şi din toate părţile, românii au avut două opţiuni: cerul sau pământul.”
Ferecate vorbe de înţelepciune. Limba clopotului istoric este astăzi   într-un vârtej. Naţia română nu are nevoie de slavă. Existenţa ei în istorie este un triumf.
Are nevoie însă, la fel ca şi grâul, de înfrăţire.
Altminteri, ar trebui să aleagă, între pământ şi cer.