DAINUIREA PRIN ROSTIRE

Joi, 24 Noiembrie 2011 | publicat in - Editorial | autor - Dona Tudor | Nici un comentariu |

În intervalul fix, pus de soartă, în ramă cu începutul şi sfârşitul vieţii,  ne zbatem, fiecare dintre noi, între bine şi rău,  între vieţuire şi supravieţuire.
Efemeri în trecerea vremurilor, am avea puterea şi tăria de a umple rosturile fiinţării noastre pământeşti.
Daă am scoate existenţa noastră din resemnare. Prin rostire. Dacă în colţurile singuratice ale fiinţei noastre s-ar produce mai des întretăieri. Prin spaţialitate. Românească şi universală.
Dacă am pune  sunete adânci peste monotonii grave. Dacă ne-am rostui, rostirea.
O incitantă carte intitulată “Dumnezeu e în sens invers” apărută  anul acesta la editura Nemira sub semnatura lui Valentin Nicolau  aşează gândurile trăitorului din România în spirala timpului sacru:
“Istoria rămâne în manuale, nu mai iese în stradă. Indignarea se dizolvă în comoditatea privitului la televizor. Uitându-ne la micul ecran, ne abandonăm confortului de a-i lăsa pe alţii să se indigneze
în locul nostru. Se invocă scuza de a fi lipsiţi de alternativă. Dar tocmai blocajul pe care  îl trăim ar trebui să ne enerveze din nou. Să ne scoată din amorţeală, determinându-ne să înlocuim politica privatizată cu una care să restabilească demnitatea şi interesele comunităţii. Ar trebui să oprim modelul economic şi social care până acum a generat inechitate şi nu a produs dezvoltare, cu certitudine el este epuizat. Altfel suntem condamnaţi la eşec şi la marginalitate. Dacă anumite partide politice  au eşuat, dacă anumite curente ideologice s-au dovedit incapabile să genereze idei şi acţiuni viabile, asta nu înseamnă că sunt epuizate toate soluţiile. Este o minciună că ceea ce trăim ar fi unica soluţie. Există şi un alt fel de a face politică şi vedem asta zilnic, în multe din ţările din jurul nostru. Sunt oameni la fel ca noi: nici mai îndrăzneţi, nici mai fricoşi, nici mai deştepţi, nici mai proşti, nici mai buni, nici mai răi. Doar că au practicat două atitudini faţă de care noi  suntem încă reticenţi: s-au indignat şi au cerut ca indignarea lor să fie respectată… Trăirile cele mai mari le-am făcut faţă de propriile noastre idealuri. Este momentul în care trebuie să ni le reamintim. Speranţa trebuie reîncărcată cu obiective precise, cu orizonturi de aşteptare concrete. Meritocraţia, reinventată. Atâta imposutură şi farsă nu sunt de ajuns pentru a ne indigna într-un glas? Când în lume se vorbeşte deja de nevoia construirii unei societăţi  a conştiinţei, să nu ne revolte egoismul moral care ne-a înconjurat, copleşindu-ne?
Cel mai adesea românul a  înlocuit indignarea cu batjocorirea răului. A râs, suportându-l mai uşor.
Vin momente însă când ironia şi satira nu mai sunt suficiente.
Trăim într-o Românie care se descompune zilnic, captivi neputinţei induse.
Indignarea poate începe cu o încruntare a frunţii, cu un pumn încleştat. Dar şi cu privirea fermă că împreună ne puteam schimba soarta, cu surâsul celui stăpân pe sine, care nu mai e dispus să i se dispreţuiască viaţa. Indignaţi-vă ! ne îndeamnă la o ” insurecţie paşnică “, în fapt, a  ne pune în acord gândurile cu vorbele, vorbele cu faptele. “.
De fapt, dacă  ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, succesiunea răului, în propria viaţă, ne-o facem singuri. E un anume fel de lehamite şi neparticipare la viaţa socială.
Închişi în jurul treburilor casei, nu ne mai pasă de ce se întâmplă  dincolo de uluca gardului.
E un fel de a sta acasa şi de a muri liniştit.
Dăinuirea nu se poate face decât prin rostire.